Interviul de față a fost realizat la 21 iulie 2025 și este publicat acum, în februarie 2026, într-un moment aniversar cu o deosebită semnificație simbolică: pe 29 februarie, domnul Dumitru Lecca împlinește 90 de ani de viață. Am ales această ocazie pentru a readuce în atenția cititorilor un om și un parcurs de viață exemplar.
Născut la 29 februarie 1936, Dumitru Lecca este descendent al boierilor Lecca și are o biografie care traversează mai multe epoci: fiu de diplomat, nepot de general, sportiv de performanță, antrenor emerit, un om care a traversat vremuri dificile fără a-și pierde verticalitatea. La fel ca înaintașii săi, care au slujit țara în diplomație și în armată, Dumitru Lecca a ales să exceleze într-un alt domeniu: sportul. A devenit antrenor emerit de baschet, conducând echipele naționale și formând generații de sportivi. Totodată, după 1990, Dumitru Lecca a continuat să susțină activ viața culturală băcăuană, promovând valorile locale și sprijinind diverse inițiative culturale.
Am avut onoarea de a-l cunoaște pe domnul Dumitru Lecca în perioada în care eram director al revistei „Sportul Băcăuan”, în anul 2011, și, atunci, am realizat un interviu cu domnia sa pentru publicația noastră. În anii 2023, 2024 și 2025 m-am ocupat de lansările a trei dintre volumele domniei sale: Cronica unei mari familii băcăuane. Boierii Lecca, Mingea buclucașă și Vis împlinit.
Dacă în Mingea buclucașă regăseam amintiri din minunata lume a baschetului, povestiri din cariera domniei sale de jucător, în Vis împlinit Dumitru Lecca și-a continuat seria amintirilor, de această dată despre cariera sa de antrenor. Cronica unei mari familii băcăuane. Boierii Lecca redă viața unei familii cu rădăcini adânci în istoria Moldovei. Este o lucrare de suflet, scrisă cu respect pentru strămoși și cu o documentare temeinică, neromanțată.
De această dată, Dumitru Lecca ne-a invitat la conacul de la Radomirești, deschizându-ne porțile unui loc încărcat de istorie și semnificații. A fost gazda noastră pentru câteva ore și ne-a acordat un interviu pe care l-am înregistrat și transcris ulterior. Dumitru Lecca este un exemplu de respect față de valori și de responsabilitate față de generațiile care vin. Publicarea acestui interviu, la ceas aniversar, reprezintă un omagiu și un gest de recunoaștere pentru un om și pentru o viață exemplară, trăite cu demnitate și consecvență.
La mulți ani, domnule Dumitru Lecca!
Mihaela Băbușanu: Ce înseamnă pentru dvs. moștenirea familiei Lecca și ce v-a determinat să reveniți aici?
Dumitru Lecca: Pentru mine, moștenirea înseamnă, înainte de toate și din fericire, faptul că am avut strămoși pe care îi respect profund. Moștenirea este un tezaur cu adevărat inestimabil, deoarece de la ei am învățat aproape tot ceea ce am făcut bine în viață, valori și lecții care m-au format și m-au ghidat de-a lungul timpului.
Este o moștenire importantă, marcată de două momente distincte. Primul este cel nenorocit, al comunismului, când această moștenire a atârnat greu asupra mea. A veni din această familie însemna dispreț și ură, o povară purtată în tăcere. După 1990 a urmat revenirea la normalitate, o reașezare firească a lucrurilor, și astfel vorbim despre un alt moment al acestei moșteniri, unul al recuperării și al adevărului.
M. B.: Am vorbit și înainte de a da drumul acestei înregistrări, însă aș vrea să revenim puțin și să ne spuneți câteva lucruri mai puțin cunoscute despre istoria acestui conac: când a fost construit și ce rol a avut în viața familiei?
D. L.: Din documente reiese că el a intrat în posesia familiei odată cu achiziționarea moșiei Radomirești de către bunicul meu. Într-o formă diferită, conacul exista, dar bunicul meu a realizat o construcție solidă din toate punctele de vedere și l-a dus la stadiul în care se află, în jurul anilor 1930.
Bunicul meu l-a renovat, a făcut zugrăveli, reparații, după care totul s-a schimbat în 1948, când a fost preluat de comuniști. Totul a fost distrus: au dispărut toate mobilele, scaunele, obiectele, iar cel mai grav, tot ce a însemnat carte, documente – nu doar de familie, ci și documente ale statului român. Unele pierderi au fost inestimabile.
După aceea, am revenit în 1990. Am avut, într-un fel, norocul că, în perioada 1948–1990, conacul a fost în patrimoniul unei societăți de stat, Agribac, care l-a folosit ca un fel de anexă administrativă, având o cameră transformată în biroul unei contabile. Asta a însemnat că a rămas în picioare. Singura investiție făcută de Agribac a fost un portret de doi metri cu o vacă.
După 1990, am încercat să-l refacem așa cum am putut noi și i-am redat destinația: locuință de familie, pe care o folosim pentru vacanțele de vară, revelioane, strict pentru familie.
M. B.:Practic, acest demers a fost unul exclusiv personal?
D. L.: Da. În toate încercările, la monumente istorice, la Ministerul Culturii, nu am reușit să primim pentru restaurare niciun leu. Tot ceea ce s-a făcut, s-a făcut exclusiv din fonduri proprii.
M. B.: Aveți un rol de de gazdă culturală, păstrător de patrimoniu, dar și de locuință de familie.
D. L.: Am făcut câteva reuniuni culturale, intitulate „Serbarea conacelor”, cu subiecte culturale, cu participarea societății culturale din Bacău. Acesta a fost singurul sprijin important în încercarea de a restaura istoria unei familii care fusese ștearsă.
Eu, personal, sunt adeptul ideii că o țară care nu își respectă trecutul are probleme cu viitorul. Acesta a fost motivul pentru care am scris acea carte, în care am explicat clar motivele readucerii familiei în istoria unui oraș, unde a scris pagini de istorie, chiar dacă Bacăul, instituțional vorbind, pare că a uitat acest lucru. În acest sens, trebuie să precizez că, pe parcursul acestui demers, am avut alături de mine câțiva oameni deosebiți, care mi-au fost sprijin constant și fără de care acest drum ar fi fost mult mai greu de parcurs…
M. B.: Importanța publicării acestei cărți este majoră, pentru că ați simțit că sunt atâtea momente importante din istoria familiei care riscau să se piardă fără urmă. Acest volum ar trebui să se regăsească în biblioteca fiecărui băcăuan.
D. L.: Sigur că sunt subiectiv când vorbesc despre familia mea, însă mă bucur că este vorba despre o datorie împlinită, în primul rând pentru familie și pentru omul care a însemnat cel mai mult pentru mine: tatăl meu, iubitor al acestor locuri, al tradițiilor familiei. Cu ajutorul câtorva oameni de bine, am reușit să refac ceea ce distrusese comunismul: urmele strămoșilor în aceste edificii construite de ei, biserici, școli, spitale, lăsate de ei și șterse fizic de comuniști. Toate aceste demersuri, toate aceste zbateri, toate aceste izbânzi până la urmă, le-am făcut în memoria tatălui meu.
M. B.: Sunteți un urmaș demn al acestei familii deosebit de importante. Este o bucurie extraordinară pentru dvs., dar și pentru noi. Ar fi de dorit să știm să ne apreciem mai bine valorile și istoria locului, mai ales că această familie s-a implicat activ în viața Bacăului.
D. L.: Părerea mea este că marea problemă cu care societatea se confruntă astăzi, motiv pentru care mi-aș dori ca această carte să se constituie într-un mesaj, este problema valorilor. Cred că de peste 80 de ani, în România, piramida valorilor este cu vârful în jos. Atât timp cât factorii de decizie nu sunt cei mai buni, progresul este greoi, anevoios. Sigur, s-au făcut progrese după 1990, dar nu la nivelul la care valorile ar trebui valorificate din plin. Convingerea mea este că România are oameni performanți, talentați, hăruiți de Dumnezeu, dar ei trebuie să poată accede acolo unde le este locul. Or aici este problema.
M. B.: Revenind la familia Lecca, având în vedere legătura cu Bacăul, acest lucru nu este suficient cunoscut și valorizat. Ar trebui făcut mult mai mult în acest sens.
D. L.: Nu m-am gândit niciodată și nu m-au preocupat titlurile personale, deși viața după 1990 mi-a oferit multe prilejuri. Ceea ce mă preocupă este faptul că orice localitate din această țară ar trebui să aibă o personalitate care să-i facă cinste: un erou, un om politic, un învățător, un preot. În multe localități nu există o listă, o statuie, o placă memorială. În schimb, vedem străzi cu tot felul de denumiri ciudate, fără nicio legătură cu locul. Am avut discuții cu primarii, dar, din păcate, nu se fac demersuri. Cred că inițiativa trebuie să plece tot dinspre oamenii de cultură.
M. B.: Ce mesaj aveți pentru tineri?
D. L.: Mesajul meu este că România are viitor. Are oameni înzestrați de Dumnezeu, dar este și datoria lor să lupte, să schimbe ceva. Important este să cunoască trecutul, pentru că acolo pot găsi modele. România, da, este membră a Uniunii Europene, dar să nu uităm că România a fost respectată și înainte, când Regina Maria, Kogălniceanu, Titulescu sau alții erau apreciați în Europa. Am avut artiști, oameni de știință care au rămas repere în istoria europeană.
M. B.: Vă mulțumim pentru interviu și pentru primirea caldă.
D. L.: Vă mulțumesc și eu. Oricând, cu mare plăcere.
Interviu realizat în vara anului 2025, la conacul Lecca din Radomirești, Bacău
