S-au împlinit deja opt ani, în aceste zile mohorâte, de când Mama a plecat în lumea mai bună a viselor ei. În ultima vară, la noi acasă, Mama a fost fericită să-și citească într-o carte, pe care am apucat să i-o fac să apară, gândurile ei delicate și senine, așa cum a fost și ea în toată viața pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Din cartea Mamei, pe care a numit-o Visele vieții mele, vă trimit câteva cuvinte… „Am scris toate acestea, în speranţa că urmaşii mei vor citi, spre aducere-aminte, aceste rânduri. Să nu uitaţi niciodată rădăcinile din care au răsărit vlăstarele şi să le cinstiţi memoria aşa cum se cuvine înaintaşilor noştri. Închei aici o experiență de viaţă din care voi, cei care veţi citi rândurile mele, să învăţaţi că viaţa trebuie trăită, că dincolo de durere şi speranţe, ceea ce rămâne e totuşi ziua de mâine. Eu pot depune mărturie că dincolo de toate durerile omeneşti, atunci când eşti lângă cei dragi, o poţi lua mereu de la capăt şi le poţi spune celorlalţi: «Doamne, fă ca să visez!»…”
Simțea că se apropie un fel de sfârșit, nici atunci nu ar fi vrut să ne supere. Mai scria în cartea ei, în ultimul an în care a mai fost printre noi: „În singurătatea şi frământările mele sufleteşti contează foarte mult că cei dragi mie îmi sunt alături. Am început curăţenia pentru sărbătorile pascale şi în această săptămână sper să termin şi cu lucrările din grădina de legume. Afară este o vreme capricioasă, cu vânt şi frig pe care nu-l mai aşteptam. Sâmbătă am stat mai mult la biserică, pentru că a fost pomenirea morţilor, cu colivă şi pachete pentru cinstirea memoriei celor decedaţi…”
Întotdeauna 15 septembrie, ziua în care începea școala, era și a ei, le sărbătoarea la un loc, pleca spre școala în care a muncit peste 40 de ani salutată de generațiile numeroase pe care le-a învățat să scrie, să citească, să viseze. Venea acasă cu brațele pline cu flori și ne aștepta pe noi, cei de la „oraș”, să-i facem o vizită spre seară. Și noi încă îi mai așteptăm sărbătoritei zâmbetul și bucuria de a ne povesti cum stăm cu livada, cum e cu „producția” de mere în această toamnă, cum e cu seceta asta care nu se mai termină. Din fericire, despre covid nu a mai aflat nimic…
Azi îi ducem flori, îi aprindem câteva lumânări, îi povestim despre noi. Peste tot este Mama, o simțim în fiecare dintre locurile ei dragi și, la mijloc de septembrie, când începe un an nou de școală, Doamna Învățătoare este gata de o altă întâlnire cu visele vieții ei. Au rămas, toate, neatinse și senine.
Mama e numai una! Sărut mâna, Mamă!
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
