M-a trimis tata să culeg un săculeţ cu moţoi pentru porc. Era într-o luni. Am mers pe câmp şi am dat doar de buruieni uscate. Era toamnă şi greu mai găseam moţoi fraged. Balaurul, porcul din coteţul nostru, aşa l-a botezat tata căci mânca orice, eu îl dezmierdeam spunându-i Pârjoală, era foarte mofturos la ierburi.
Abia dacă strânsesem vreo juma’ de sac cu moţoi şi îl văd pe Ţugui cu prietenii şi fraţii lui stând de vorbă sub un salcâm în apropiere de Oraca, păduricea cu salcâmi.
Treaba lor! Mă fac că nu-i văd şi-mi văd de culesul meu.
‒ Da’ ce faci tu acolo, măi Licuţă?, m-aud întrebat de unul din ei.
‒ Strâng nişte moţoi pentru porc, zic fără să mă uit la ei.
‒ Ooo! Ce elegant smulgi iarba, măi Licuţă! Parcă dansezi, mă ironiza Ţugui.
‒ Ete, na, dansez!! Strâng nişte iarbă şi atât. Ăsta-i dans?
‒ Înseamnă că nu ştii. Ai fost vreodată la bal? Acolo se dansează de parcă smulgi iarbă. Uite-aşa, uite-aşa!, se schimonosea Ţugui dansând nişte figuri.
Ce legătură avea dansul lui cu culesul meu de moţoi, nu înţelegeam şi pace.
‒ Hai, mă, că am glumit! Ai fost vreodată „La Mocanu”, la bal?
‒ Nu. Sunt mic şi nu am voie de la mama să merg acolo. Voi sunteţi mai mari, normal.
‒ Normal că-i normal! Noi am fost aseară. Era plin salonul. Cu cinci fete am dansat. Toate, numai una şi una. Nici nu mă oboseam să le invit la dans. Veneau singure la mine.
M-am prins! D’aia aducea discuţia despre dans. Ca să se laude că a cucerit nişte fete. Dar eu nu-l credeam. Care fată se uita la el, nu ştiu. Avea capul ţuguiat, ochii scoşi din orbite, burtos şi pe deasupra mai era şi mărunţel. Fetele preferă băieţi înalţi şi frumoşi. Ţugui parcă era un desen realizat stângaci.
M-am prefăcut că-i dau dreptate şi am cules moţoi mai departe. De nervi, am cules de care o fi. Fraged sau uscat, am umplut sacul şi fuga la coteţul lui Pârjoală să-i ofer roadele câmpului.
Culmea, ce să vezi? Pârjoală prefera moţoi bătrân. Cred că o făcea intenţionat. Şi cât m-am străduit să-i aduc „prospătură”! Nu-i mai spuneam „Pârjoală”. Nu merita.
Am plecat în grabă la şcoală şi în minte îmi vâjia balul de la salonul „La Mocanu”. Pe drum, la întoarcere de la şcoală, căutam loc de discuţie cu Zburlita. Ne întoarceam deseori împreună de la şcoală şi am îndrăznit să o întreb:
‒ Zburlito! Vreau să te invit duminică la bal, „La Mocanu”. Vrei?
‒ Cum să nu! Abia aşteptam de la tine invitaţia asta, dar noi suntem copii şi doar cu voia părinţilor noştri putem merge.
Zburlita s-a oprit din drum, mi-a blocat drumul şi m-a prins de mâini.
‒ Licuţă! Toate întâlnirile frumoase sunt cele care sunt interzise. Am citit asta într-un roman de dragoste, nu-i mai ştiu numele. Îi voi spune mamei că vin la tine să ne jucăm şi gata.
‒ Nu ţine. Se va afla şi vei fi pedepsită. Aşa că ne vom anunţa părinţii unde dorim să mergem. E mai bine aşa şi ei vor şti unde suntem, dacă sunt de acord. Balul începe la ora şase seara şi se termină pe la ora zece. Nu e potrivit pentru noi, copiii, într-un cartier cu atâtea întâmplări ciudate.
‒ Bineee! Atunci vii la mama şi mă inviţi la bal. Ai curaj?
Grea încercare, dar am îndrăznit.
Duminică dimineaţă, cu un buchet de flori „culese” de pe stradă, cioc-cioc!, la poarta Zburlitei.
‒ Care eşti, mă?, am auzit un răspuns de la mama Zburlitei.
‒ Sunt eu, Licuţă!
‒ Şi ce vrei? Zburlita doarme. Vino după prânz, dacă vrei.
‒ Cu mata vreau să discut!, i-am răspuns printr-un glas pe care nu îl recunoaşteam ca fiind al meu.
În momentul imediat răspunsului meu, mama Zburlitei a apărut ca din senin la poartă.
‒ Ia zi, măi Licuţă! Care-i of-ul tău?
‒ Ăăă… Am trecut p’aici ca să vă dau un buchet cu flori de toamnă.
‒ Bravo, măi cavalere! Mulţumesc! Hai lasă! Nu ai venit tu nitam-nisam să-mi aduci flori. Tu vrei altceva. Se vede de la o poştă că te-ai înroşit ca un rac. Spune ce vrei să-mi spui!
‒ Ştiţi, diseară e bal la Mocanu şi…
‒ Şi vrei să o inviţi pe Zburlita la bal, da? Bine. Vii pe la şase să o iei şi la şapte sunteţi înapoi, altfel, nu vă mai las. Hai, că am treabă!
Nici nu-mi venea să cred ce uşor a fost. Am rămas cu un „mulţumesc” pe buze şi fuga acasă ca să-i cer voie mamei şi tatălui meu.
Mama a cam dat din cap, dar a fost de acord cu condiţia să venim repede acasă până nu se lasă întunericul. Tata a profitat de ocazie şi m-a pus la treabă în curte.
‒ Iote, mă, la el! Nici nu i-a crescut tuleii la nas şi vrea la bal. Ia pune tu mâna pe măturoiul ăla şi curăţă curtea de frunze!
Cred că mi-a luat o oră să mă gătesc, de parcă aveam cine ştie ce haine. Noroc cu mama că mi-a lustruit pantofii şi pe la cinci şi jumătate eram la poarta Zburlitei.
Nu-mi venea să cred. Zburlita mă aştepta deja. Era toată o floare. Îmbrăcată cu o rochie galbenă pe care erau floricele şi fluturaşi, Zburlita, parcă doar ce a fost culeasă dintr-o grădiniţă cu flori.
Două codiţe împletite îi scoteau chipul în evidenţă. La gât avea o eşarfă roşie ca obrajii mei, căci îmi luase inima la trap. Şi avea un parfum de lăcrămioare de mă ameţise.
Ca să-mi treacă, am luat-o de mână şi am zburat spre salonul „La Mocanu”.
„Orchestra” balului era compusă din doi lăutari: acordeonistul Vasile Şchiopu’, care avea un picior de lemn şi unul, de obicei mereu altul, care bătea la tobe. În schimb, le „zicea” nea Vasile, ăsta de-l lăuda tot cartierul. Era căutat şi de cei din oraş pentru nunţi, botezuri sau era căutat de la şcoli să acompanieze dansuri populare.
Salonul era plin. Mirosul de motorină din duşumele amestecat cu parfumul celor veniţi la bal îi dădea localului o nuanţă originală, nicăieri întâlnită. Pe margini, mămici şi bunici, paznici de nădejde ai fetelor venite singure la bal, vorbeau şi spărgeau seminţe.
Eu şi Zburlita căscam gura la cei din ring care dansau sârbe de rupeau duşumeaua. Stăteam mai feriţi ca să nu ne lovească în vârtejul lor perechile de dansatori. Ne uitam la ţopăiala lor învâţând la o adică, paşii de dans pe care îi vom juca şi noi când vom fi mai mari.
Stop sârbe! Nea Vasile a luat o pauză. A ieşit la o ţigară cu toboşarul.
Mă uit prin salon, dar nu l-am văzut pe Ţugui. Ce mincinos!
Zburlita se uita la mine, eu la ea şi am dat să plecăm acasă. Cam era timpul. Când să ieşim pe uşă se aude o melodie din acordeonul lui nea Vasile Şchiopu’. Cânta un vals destul de cunoscut, Valurile Dunării.
Am rămas pe loc, nemişcaţi. Ne-am înţeles din priviri şi ce ne-am zis? Hai! Să încercăm şi noi.
Am prins-o pe Zburlita de mijloc şi ne-am lăsat duşi de melodie. Am mai îmbrăţişat-o pe Zburlita, dar acuma era altceva. Nu simţeam paşii, zburam. Toată lumea căzuse pe noi şi noi în ea. Câmpuri de flori zburau pe lângă noi. Nu auzeam melodia, o simţeam. Rochia Zburlitei era o cupolă de vârtejuri prinsă în primul dans din viaţa noastră.
Eram aşa de ameţit de dans încât nu am observat că Zburlita mă privea tot timpul în ochi. Când mi-am dat seama, Zburlita, cu ochii înlăcrimaţi, m-a tras de mână şi am ieşit afară.
‒ Licuţă! Te rog să mă ierţi! Nu am mai simţit asta niciodată. Mă arde ceva în suflet şi-mi vine să plâng. E prea mult pentru mine. Hai, acasă!
‒ E iubire, Zburlito! O aveai de mult în tine şi acest dans ţi-a oferit-o aşa cum e ea, simplă şi adevărată.
Ţinându-ne strânşi de mână, am plecat spre casă ca doi buni prieteni ce descoperiseră dragostea pe care o ştiau, dar nu o respirau încă.
La poarta Zburlitei, nu ne-am luat la revedere. Ne-am sărutat inocent şi atât.
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
