”Fără morală și fără prințip…” de Nicolae Lotreanu

88
nicolae lotreanu politologie

logo rubrica patologie politica n lotreanuCât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Ceea ce este cu adevărat grav nu este criza morală a societăţii româneşti, cum le place mai ales intelectualilor să se exprime, ci pur şi simplu expulzarea moralei din orice act social, mai ales juridic. Mai toţi cei acuzaţi de corupţie, abuzuri sau conflicte de interese caută să dizolve culpabilitatea juridică în culpă morală, iar apoi o minimalizează până la ridicol, pentru a ieşi de sub ameninţarea unei pedepse. Dar dihotomia căutată dintre drept şi morală atacă direct fundamentele dreptului, care s-a născut tocmai din normele şi experienţele morale.

Acestea sunt fapte care întăresc ideea că actuala clasă politică din România este nelegitimă, că ea este un substitut născut din oportunismul cel mai condamnabil al clientelei vechii nomenclaturi comuniste, din exponenţii bişniţei generate de penuria de bunuri de consum, din oastea de strânsură, recrutată de securitate ori miliţie sau de alte servicii secrete, dintre ”băieţii deştepţi” din mediile sociale mai influente în vechiul regim.

Modul în care s-au constituit, aspiraţiile care o animă şi mai ales interesele mărunt private pe care le urmează, aprehensiunea faţă de valori în general, fie ele individual umane, instituţionale sau culturale, inapetenţa pentru cunoaştere în general şi pentru ştiinţă în particular o fac comparabilă, dacă nu inferioară, armatei de activişti a lui Ceauşescu pentru înfrângerea căreia a fost suficientă o singură lovitură de tun dintr-un tanc răzleţ.

Produsul reprezentativ al acestei clase este dizolvarea autorităţii, unul dintre cei mai agresivi vectori patogeni. Dizolvarea autorităţii statului, a valorilor, desconsiderarea oamenilor în general. Totul a fost demonetizat cu excepţia monedei propriu-zise, care, resuscitată şi revitalizată, a ajuns, de fapt, valoarea supremă, dacă nu unica, în toate mediile sociale. S-ar putea crede că acest fenomen a fost inevitabil, după cei care susţin ideea vidului de putere generat de căderea lui Ceauşescu. Avem de a face din nou cu o inversare a cauzei cu efectul: tocmai cei care l-au înlocuit pe Ceauşescu au produs vidul de putere.

După cum am văzut, comunismul de clan a generat un vid politic (nu de putere, ci de legitimitate), adică spaţiul angajării politice în largi medii sociale a fost golit de orice reper sau sens, a fost pe deplin sterilizat. Regimul cerea adeziune necondiţionată şi nu participare. Deşi invocau participarea şi chiar făceau apologia ei, în fapt, responsabilii regimului comunist se asigurau de distrugerea acesteia din premise.

Vidul de putere generat după căderea regimului nu a avut efecte negative imediate, întrucât funcţiona autoritatea, fabricată încă înainte de 1989 de forţe oculte, a lui Ion Iliescu, iar acesta a reuşit să atragă pe moment în jurul lui toate legendele disidenţei, multe dintre ele prefabricate de securitate. Această nouă autoritate apărută prin consens spontan a asigurat o minimă stabilitate a vieţii sociale. Dar foarte rapid, regele şi-a arătat din nou goliciunea şi apele s-au despărţit.

Din acest moment, a început o degradare treptată a autorităţii noului regim până la pulverizarea ei. Iar noua putere instituită, nelegitimă şi complexată, nu a putut umple acest gol, astfel încât s-a declanşat un fenomen galopant de dizolvare a oricărei autorităţi, afectate fiind, cum am văzut, mai ales valorile. Subconştientul colectiv a identificat orice valoare morală sau culturală ca produse ale vechiului regim şi astfel s-a deschis calea, pe de o parte pentru distrugerea oricărei ierarhii valorice, făcând loc unor intelectuali abuzivi şi exclusivişti, mediocrităţilor snoabe sau imposturii de orice orientare, iar, pe de alta, a declanşat degringolada valorii şi autorităţii în toate instituţiile statului.

Cauza cauzelor o constituie impunerea anarhică a unui sistem sociofag, în care domină imbecilismul politic mafiot, iniţiat de un regim politic tipic mediocrat, orb la toate evoluţiile, cu efect sterilizant pentru orice iniţiativă sau atitudine creativă, ”fondat” de grupul promovat de Ion Iliescu, legitimat de un regim politic donquijotesc reprezentat de Emil Constantinescu, aproape generalizat de recidiva voluntarimului totalitar al regimului comunist tutelat de Traian Băsescu și continuat de ambiguitatea mediocrată a lui Klaus Werner Johannis.

La debutul acestui proces, toţi funcţionarii statului (excepţiile au fost rarisime, deci nesemnificative) şi-au luat o vacanţă de libertate anarhică ocupându-se de interese strict personale şi aliindu-se pentru a le realiza cu oricine avea resursele de care ei au hotărât spontan că au nevoie. Iar această vacanţă s-a perpetuat, cu ecouri distincte până acum.

Şi astfel, infractorii de ieri au devenit oameni de afaceri influenţi, cămătarii (inclusiv, procurori, judecători chiar, cum declara cu aplomb un şef de poliţie judeţean), binefăcătorii comunităţilor, bişniţarii – reflexii ale modelului Ceauşescu – au devenit politicieni, poliţiştii se perfecţionează ca negociatori de plângeri penale, inginerii silvici sunt coordonatori entuziaşti ai distrugerii pădurilor şi  ecosistemelor. Am spune, astfel, că lupul s-a instalat baci parcă pentru totdeauna, iar Mioriţa tace şi se mulţumeşte că nu plăteşte încă impozite.

Refacerea autorităţii nu se va face de la sine, ba mai mult, se va realiza extrem de greu. Va trebui să traversăm un adevărat deşert: deşertul slăbiciunilor umane acumulate prin obedienţă, al unei experienţe politice neconsolidate, al primitivităţii care ne face să credem că ştim tot, că românul ştie înainte de a cunoaşte, al neîncrederii cronice faţă de cunoaşterea ştiinţifică autentică şi în românii care au ajuns să o practice, din această cauză, în van…

Dar, înainte de toate, va trebui ca legea să fie reabilitată. Pentru că tranziţia societăţii româneşti a produs un agent patogen letal – delegitimarea legii, care din păcate a pătruns în toate zonele economicului şi socialului.

În România există o veche şi lungă ”tradiţie” a ocolirii, dacă nu chiar a încălcării directe a legii, din cauza unei neîncrederi cronice a oamenilor în puterea reală a acesteia, adică a dreptăţii, justiţiei. O veche parabolă ilustrează în mod semnificativ relaţia românilor cu legea. Legea este privită ca o barieră. În faţa ei se opresc doar boii; leul sare cu dezinvoltură, în vreme ce iepurele se strecoară şmechereşte pe sub ea.

Deci numai necunoscătorii sau oamenii obişnuiţi cu truda şi supunerea se sinchisesc de lege; cei care au putere de un gen sau altul o încalcă cu nepăsare, bizuindu-se pe puterea lor de a înfrânge orice încercare de a le limita voia şi acţiunea; iepurele, mic şi iute se strecoară şi, rareori prins şi pedepsit, este privit chiar cu simpatie.

Este drept că în România, ori pe teritoriul vechilor provincii istorice, legea (juridică) a avut o, lungă perioadă de timp, un caracter străin, a constituit un element care nu a putut fi asimilat decât în zorii modernizării. Prevala legea divină, a credinţei strămoşeşti şi aceasta cu influenţă puternică doar în comunităţile rurale bine consolidate. În plus, sistemul comunist a adăugat o încărcătură conflictuală enormă prin accentuarea stranietăţii legii generate de prevalenţa unor prevederi radical represive şi de determinări ideologice.

Pe un asemenea fond cultural, procesul de legiferare din perioada postcomunistă a fost timid, superficial şi, ceea ce este mai grav, incompetent şi interesat. Legea s-a demonetizat prin apariţia unor acte legislative în folosul unui grup sau altul, uneori chiar al unei persoane.

În paralel, aşa-numitele organe de apărare şi aplicare a legii, cum sunt în special procuratura şi poliţia, ”şi-au făcut treaba”, ca să folosim o expresie uzuală în asemenea medii, ghidându-se fie după interese proprii cu caracter lucrativ, fie după sugestii sau dispoziţii politice din zone care puteau fi foarte profitabile. Există o cazuistică de proporţiile unei baze de date naţionale în domeniu, ca să nu mai invocăm şi percepţia publică dominantă pe care o revelă constant sondajele de opinie publică.

De fapt, delegitimarea legii a început în momentul în care FSN, care s-a impus ca nucleu al unei noi autorităţi, a decis să se transforme în partid politic şi să participe la alegeri, folosind, în mod oportunist şi imoral, starea de spirit care îi era favorabilă în rândul majorităţii populaţiei alarmate de avalanşa unor schimbări şi mişcări sociale ce ameninţa un nivel elementar de siguranţă a vieţii.

Din acest moment autoritatea legii s-a prăbuşit în avalanşa topirii reţinerii şi limitelor morale sau, pur şi simplu, tradiţionale. S-a declanşat astfel o cursă naţională spre specularea slăbiciunilor regimului şi a posibilităţilor pe care deschiderea bruscă şi totală spre exterior le-a adus. Contrabanda generalizată şi jocurile financiare piramidale au devenit activităţi larg populare.

Pe lângă toate acestea, activitatea de legiferare şi-a păstrat caracterul dominant interdictiv. Din păcate legea în România nu are nici conţinutul şi nici forma legilor moderne practicate astăzi în ţările europene dezvoltate şi nu are ca principală preocupare să reglementeze eficient cum să faci ceva şi nu ce nu trebuie să faci.

Legile cu caracter interdictiv ar trebui limitate exclusiv la asigurarea securităţii naţionale, a siguranţei vieţii, a persoanei şi a proprietăţii. Mai ales că inflaţia de legi interdictive întreţine un efect pervers periculos: se proclamă cu emfază, şi adeseori oponenţii sau moraliştii sunt intimidaţi, că, într-o societate democratică ”tot ce legea nu interzice este permis”. Ba chiar unii afirmă că o asemenea concluzie ar fi un principiu de drept. Influenţa judiciară a unor atari susţineri, care separă, de fapt, radical, dreptul de morală, este destul de întinsă, întărind percepţia generală că ”în România nu există dreptate” şi slăbind în timp, o dată mai mult, eforturile de a reforma justiţia.

Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 29 mai 2019.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.