”Flori de cireș” de Letiția Vladislav

86
flori de cires letitia vladislav leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roTakahashi san venise prea târziu, mult prea târziu, în orașul de pe malul mării. Atât de târziu că nu-și mai putuse înfige rădăcinile adânc în această țară străină, limba o învățase greu și insuficient, îi lipseau templul, liniștea, casa de ceai și ceremoniile femeilor în kimono, una mai frumoasă ca alta, Parcul Imperial, nevasta moartă, cu care nu putuse avea copii și cireșul din micuța lor grădină. Aici totul era atât de diferit că, nici după douăzeci de ani, nu se simțea cu adevărat acasă. Frații lui, de fapt motivul pentru care venise aici, aveau familiile lor, japoneze, iar el, văduv pe vremea aia, pensionat și singur, se aciuise pe lângă ei. Până o cunoscuse pe Helenice Pereira, o femeie tânără ce vindea baterii în micul magazin al fratelui mai tânăr. Helenice intră în viața lui ca un uragan și, în vreme ce el se simțea mai potent ca niciodată, vremea trecea lăsând urme, pensia se subția, femeia îi dărui un fiu, dar după ce doctorii îi informară că creatura are enorme probleme motrice și psihice, îl părăsi de pe o zi pe alta, golindu-i contul de la bancă și lăsându-i copilul singur în pătuțul lui, cu un bilet de adio lipit pe noptiera albă din dormitor.

– Semeni cu maică-ta, îi zicea, văzându-l, ești rupt din ea, Roberto san.

Copilul râdea, bucuros că cineva îi dădea un pic de atenție. Era frumos ca Helenice. Și râdea ca ea. Cu timpul învățase să umble, nimic nu se potrivea cu ce declaraseră doctorii, mergea la școală ca toți ceilalți, îi umbla capul la matematică și geografie, dar după trei vorbe puteai simți nostalgia din sângele lui, că nu este ca toată lumea, ci un suflet de omuleț ce trăia în lumea lui ascunsă. Lume în care el nu putea intra.

– Trebuie să mergi la un internat, Robertinho, i-a spus, după ce doctorii i-au atestat cancerul inoperabil, eu sunt bolnav și prea bătrân, într-o zi mă duc, suspină, frații mei vor avea grijă de tine și cândva, la timpul potrivit, vei lucra cu ei la magazin…

– De ce mă arunci afară, tată?

– Nu te arunc, fiule, vreau să fii pregătit pentru ziua când vei rămâne singur.

– Tu mă iubești, tată ?

– Bineînțeles, îi răspunse, bineînțeles.

Întrebarea l-a pus pe gânduri. Niciodată nu s-a gândit la sentimente. Întotdeauna a pus pe primul loc datoria. Era fiul lui. Părăsit de mamă. Merita toată grija. La dragoste nu se gândea.

– De ce nu pot simți?

– Fiule, minți cât mai convingător, nu pentru că dorea să-i ascundă adevărul, ci pentru că nu știa cum să i-l spună, fiule, eu am fost crescut altfel, nu știu să arăt ce simt, mă rog, nu știu să spun ce simt, dar am făcut totul pentru tine, din dragoste, aș putea să mor pentru tine dacă ar fi nevoie.

– Eu te iubesc, tată, zise Roberto, chiar dacă nu am învățat acest cuvânt cu tine, mie îmi place să spun ce simt.

– Vino încoace, Floare de cireș, zise, strângându-l la piept cu toată tăria.

– Mereu mi-ai spus Floare de cireș, zise copilul, de ce?

– Acasă aveam o grădină. Micuță. Și un singur copac. Un cireș. Florile lui mă încântau. Îl iubeam, nu pentru fructe, pentru flori. Avea și un nume. Tomoko.

– Atât de mult ai iubit-o?

Copilul îi ghicise secretul. Da, o iubise.

– Este moartă, răspunse.

– Dacă nu era, aș fi fost copilul ei?

– Da, zise, cu siguranță.

Singurătatea a venit după plecarea lui în internat. Scria. Rar. Aproape rece. Se îndepărtase de el. Cumnata Yoko auzise că Helenice l-a căutat și că erau deseori împreună. Lui îi scria că învăța mult, era obosit și prefera să stea acolo până în vacanța mare. Fratele cel tânăr, un romantic ca și el, plantase un cireș în grădina din spatele casei. Vorbea cu el, îl alinta, avea un nume, Roberto san, avea apă, soare, căldură, dar niciodată nu făcuse flori. Înmugurea, dar furnicile îi mâncau mugurii. Stătea pe terasă observând păsările colibri, cum pluteau în aer deasupra lui și se gândea la tot ce-ar fi putut face acolo, în Japonia, dacă n-ar fi murit Tomoko. Când credea că nu-l văd nici ai casei, nici păsările, plângea cu capul înfundat în batiste până îl apuca o sfârșeală asemănătoare morții. Apoi pleca într-un somn de neînțeles și când deschidea ochii, întotdeauna cu jenă și sfială, vedea verdele cireșului sterp acoperind cerul, trei pete alburii ce-și făceau loc printre crengi, auzea păsările cum se strigă, vecinii cum se ceartă, muzica celor veniți din Paraiba și corul evanghelicilor și știa că este viu pe pământul străin rădăcinilor lui obosite.

– Vrei un ceai, Takahashi san, întreba, ca întotdeauna cumnata, mai este ceva vreme până cinăm…

– Nu, zicea, mulțumesc Yoko san, nu vreau nimic.

Într-o bună zi fratele cel tânăr veni mai devreme acasă ca de obicei.

– Plecăm la Kyoto, zise, arătându-i două bilete de avion, numai noi doi.

Îl privi în ochi atât de intens că celălalt se simți deranjat.

– Nu fac glume proaste, zise, ești bolnav, îmbătrânesc și eu, mergem să ne luăm rămas bun.

Era o zi cu ploaie când au plecat. Parcă plângea cerul orășelului deasupra lui. Yoko san i-a dus până la aeroport și s-a întors acasă. Magazinul nu putea rămâne închis. Fusese o furtună fără pauze. Înghețase de frică să nu cadă avionul înainte de aterizare. Casa copilăriei, a adolescenței și a durerii mai era. Bătrână ca și el. Un văr ocupase camerele mai mari, lăsând pentru ei numai camera de oaspeți. Avea ferestrele spre micuța grădină cu cireșul lui.

– Două zile de soare, zise vărul, văzându-l cum se uită spre copac, numai două zile și începe Sakura. Va înflori.

În oraș lumea era în febra Sakurei. Tot Parcul Imperial era plin de oameni. A mers pe sub cireșii înfloriți până nu și-a mai putut mișca picioarele. Parcă cineva de sus ar fi întors ceasul anilor înapoi, se simțea tânăr, în afară de picioarele obosite, putea inhala pe deplin mirosul florilor, a aerului, vântul ce adia ca o mângâiere, cerul albastru, unele femei tinere în kimono, exact ca Tomoko altădată. Cu toată durerea pe care o simțea în tălpi și genunchi, trecu podul și intră în casa de ceai. Aceeași grădină ascunsă sub cireși, aceeași atmosferă magică, proprietara casei era aceeași, chiar dacă și-a adus aminte de el numai după ce-i spusese cine este, lacul ce cobora aproape spre râu, florile care cădeau făcând apa să tremure ca pielea unei femei atinsă, din întâmplare, cu degetele.

– Te-ai întors acasă, întrebă femeia, acum rămâi aici cu noi, nu?

– Ultima dată, zise, înainte să mor.

Femeia îi întinse ceaiul și deschise ușa spre râu.

– Ce zi splendidă, zise, nu murim când vrem… murim când bate ceasul… Apoi, zise, abia ai venit, mâine începe Sakura, nu poți muri…

Prima înghițitură după atâția ani. Avea alt gust. Cel adevărat. Nimic asemănător cu ceea ce făcea Yoko san.

– Este bun, zise, aici viața a rămas pe loc, nu i-am uitat nici mirosul, nici gustul.

– Ceaiul este ca o femeie frumoasă, Takahashi san, zise femeia, odată atinsă cu buzele n-o mai poți uita.

– Așa-i, zise.

Făcu tot drumul înapoi cu pași înceți. Durerea nu-l lăsase, dar aștepta să poată ieși afară din parc, la stația de taxiuri.

– Încotro, întrebă tânărul șofer, unde doriți să vă las?

– Mergi tot înainte, zise, până la templul din deal, apoi în jos spre râu, până la celălalt templu ascuns în stuf, eu n-am să cobor, îmi iau numai rămas bun, zise, apoi mă duci acasă…

Se întunecase când fratele și vărul deschiseră poarta grădinii.

– Ai întinerit, zise fratele mai tânăr, Takahashi, florile cireșilor te-au întinerit, arăți așa de mulțumit, ca eliberat de o povară.

Râse și el. Era, într-adevăr, liniștit. Făcuse pace cu tot ce se adunase atâția ani în corpul și inima lui.

– Am gătit eu, special pentru tine, zise vărul.

– Nu mănânc nimic, mulțumesc, zise, mă întind un pic, picioarele…

Intră în cameră și deschise ferestrele. Nu era frig. Becul de-afară lăsa cireșul să sclipească. Văzu că avea două flori. Micuțe, firave, numai două. Dar avea. Era un semn bun. Se întinse în pat și închise ochii. Știa că moartea era dincolo de flori. Mâine, odată cu soarele, va începe Sakura. Și el, liber de acest corp bătrân și bolnav, va putea zbura cu vântul și licuricii din cușca vărului, care erau eliberați la lăsarea nopții peste Kyoto.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.