”Fluturi peste Serra” de Letiția Vladislav

70
Letitia Vladislav Murcia Spania proza scurta leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roTerezinha de Jesus atârnase cămășile spălate pe funia întinsă de-a lungul grădinii până la peretele casei, fără să-și facă socoteala cu vremea. Primăvara asta era mai ploioasă ca cea de anul trecut, se gândi, poate chiar și mai rece, mai umedă și mai greu de dus în spate. Ei îi plăceau primăverile. Toată Serra înflorea, grădina ei căpăta altă culoare, nopțile miroseau mai intens a parfum și mare, până și corpul ei, ce începuse să îmbătrânească vizibil, se simțea mai agil și-i aducea aminte că încă n-a venit potopul. O bubuitură puternică o trezi din gânduri. Ploua cu găleata. Cămășile se lungeau sub greutatea apei și culorile lor păleau sub cerul întunecat. Prea târziu să le aducă pe terasă. Își aduse aminte că lăsase cartofii cumpărați cu o seară înainte afară, chiar la intrarea în grădină. Dona Hariclea o întrebase de sănătate și ea lăsase plasa în spatele porții. Bârfa cu dona Hariclea era întotdeauna productivă. Deși trecuse de optzeci de ani, făcea zilnic tura prin centrul vechi al orașului, unde locuise până la moartea lui Edu Antunes, bărbatul ei, care îi făcuse patru copii după însurătoare, dar trăia pe o insulă amărâtă cu o indiană, căreia îi mai făcuse încă trei, să rămână numai amintiri bune în urma lui, femeie pe care o părăsise după ce aflase că va muri în curând, întorcându-se pe Rua General Azevedo, cerându-și iertarea din urmă și murind împăcat în jurul celor dragi, dar atât de străini lui. Dona Hariclea l-a iubit mortal pe acest incurabil Don Juan, frumos, deștept, lipsit de caracter și sentimente profunde. Iubea femeile și băutura. Era de-ajuns. Că a murit în brațele ei nu o înfuria sub nicio formă, mai mult, era mândră la nebunie că i-a murit în brațe, ea fiind bătrână, iar cealaltă destul de tânără să mai toarne vreo doi, trei copii cu un alt Edu, care-i va apărea în cale. Dona Hariclea iubea și ura viața. Dar, în loc să se zbârcească de tristețe, bătrâna înflorea ca platanul din fața bisericii unde intrau numai negrii din oraș. Ea știa toate bârfele, era mai la ordinea zilei ca Radio Serra cu tot ce se petrecea dincolo de zidurile înalte din inima târgului. Terezinha de Jesus știa că dona Hariclea n-o întreba așa, întâmplător, cum se simte după plecarea lui Paulinho, Helena Claudia fiind nepoata răposatului Edu și cea mai bună prietenă a bătrânei mulate. Nu avusese prea mult contact cu Helena Claudia Gomez nici înaintea lui Paulinho și nici după, se salutau și fiecare își vedea de treaba ei. Helena Claudia era cunoscută ca mare manipulantă și lacomă, femeia asta și-ar fi vândut propria mamă pentru un pumn de cruzeiros, era ca un taifun. Pe unde intra Leninha, cum o numeau prietenii, rămânea totul răvășit după plecarea ei. Nevasta lui Carlinhos știa că Leninha doarme cu el în hotelul din centru, dar se încăpățânase să trăiască, deși murea pe picioare, arătându-i acelei maimuțe lacome că în viață există ceva mai puternic decât un orgasm prost jucat și anume familia, copiii pe care-i vezi crescând, care-ți sărută mâinile în fiecare dimineață, bucurându-se că mai ești printre ei și care se roagă seara, în paturile lor, că Dumnezeu face o minune și mama îi va duce la altar, împreună cu tata, că le vor legăna copiii când vor veni pe lume, așa cum ei au fost cândva legănați. Carlinhos era un mascul și avea nevoie de o femeie în pat. Iar ea nu-i mai putea da nimic. Niciodată n-a scos un cuvînt despre Leninha. Nici atunci când, masculul ei, beat turtă, i s-a așezat la picioare, destăinuindu-i păcatele și cerîndu-i iertare.

– N-ai făcut nimic rău, i-a spus, trăgând cearșaful spre ea și făcându-i loc în patul în care nu mai dormise de ani de zile, ești aici și numai asta contează.

Era ziua când Leninha îl pierduse. Pentru totdeauna.

– Te văd tristă, începu Hariclea, fata mea, nu-mi place când ai ochii triști.

– Sunt obosită, dona Hariclea, doar știi, eu spăl cămășile altora, le calc și le împăturesc ca la magazin… și asta-mi fură timp și energie.

– Și Paulinhos?

Ce duios suna acest Paulinhos pe buzele ei, ca mierea florilor sărutate de colibri pe verandă. Paulinhos. Muzica cerului.

– De ce n-o întrebi pe Leninha, răbufni, ea are acum toate informațiile despre el.

Păsările se chemau prin copăceii de peste drum. Cerul era aproape roșu.

– Va ploua, zise dona Hariclea, fără să-i răspundă, aș fi vrut să merg până la Fazenda, însă pe întuneric nu mă încumet.

– Noapte bună, zise, nu fiți îngrijorată, n-am să mor din dragoste.

Intră în grădină și închise poarta.

– Cobra asta bătrână, zise, n-are ce face și se bagă peste tot.

Plasa cu cartofii o uitase. Și acum ploua peste ei. Putea lua umbrela, erau câțiva pași până la poartă, dar nu avea chef să facă un metru în afara terasei. Auzise că Paulinho este în Sampa. Acolo mergea și pe vremea lor. Rămânea peste noapte în casa fostei neveste, cu care era prieten la cataramă, își vedea copiii, participând, chiar dacă era pentru câteva ore, la viața lor zilnică. Trei ani fusese omul ei. Ani buni, dacă se gândea că bărbatul de care avusese atâta nevoie era al ei. Ziua lucra, reparându-i casa, zidurile ce dădeau spre stradă, plantând trandafiri în fața terasei și vise în nopțile ei de femeie singură. Nici nu-i venea să creadă că dăduse norocul peste ea. Paulinho nu era ca ceilalți bărbați din oraș. El se născuse în sudul Argentinei, avea o meserie, fusese chiar în Europa, la niște ferme de animale, el însuși având ferma lui în Rio Grande, unde mergea de trei ori pe lună să vadă ce-i mai fac boii de rasă. Avea angajați din familie, persoane de încredere, oameni harnici și serioși. Rareori ieșea în piață la o bere. Și nu venea niciodată beat acasă. Uneori se certau din mărunțișuri, ea fiind suspicioasă și el cam nepăsător, dar după o mâncare bună și o bere rece venea pacea cu surprizele ei. Paulinho era generos. Era. Acum nu mai cântă la chitară în grădină, nu-i mai repară curentul, nu-i mai încălzește nopțile.

– De ce pleci?, l-a întrebat, văzându-l cu cele două valize în mână.

– M-am îndrăgostit, Terezinha, sunt nebun de îndrăgostit și vreau să fiu cu ea.

– Leninha?

– De unde știi?

– Carlinhos n-o mai vrea, zise, era clar că nu rămâne multă vreme singură…

– Da, zise, Leninha.

– Cel puțin ești sincer, zise, deschizând ușa, du-te.

Era soare. Trandafirii îmbobociseră toți. Serra avea culorile jacarandei.

– Iartă-mă, zise, tu meriți mai mult, eu…

– Nu mai zice nimic, du-te.

Deschise poarta. El ieși, își puse cele două valize în jeep și pălăria pe cap, trânti ușa, porni motorul și se pierdu trei metri mai jos la curba ce da spre centru. Ea stătea, cu cheile în mână, ca împietrită. Paulinho al ei se îndrăgostise. Ce putea crede? Ce fusese între ei? Ea crezuse că-i dragoste. Nu era. Era ca la o gară în Pampa, în așteptarea unui tren ce întârziase câțiva ani.

– Unde pleacă Paulino?, o auzi pe vecina de peste drum.

– Pleacă, răspunse, absolut absentă.

– Te-a părăsit, nu?, continuă vecina.

– Doamne, Helenice, începi să fii ca dona Hariclea, pleacă la alta…

– Iartă-mă, zise, știam, dar nu doream să mă bag în povestea voastră. Alice mi-a spus de săptămâna trecută, tu știi, Alice este prietenă cu Lili și Lili cu Eliane, merg toate la Leila, acolo se fierb ierburile, nu aici…

Nu știu ce să răspundă. Ea nu fusese niciodată la Leila, cu Lili nu vorbea, acum că se măritase cu neamțul ăla bătrân și bogat, Eliane era o lesbiană împuțită, ce căuta un bărbat de ochii și gura lumii, iar ea spăla cămășile acelor bărbați cu bani și femei dichisite, ce nu se trezeau decât să-și bea cafeaua, pentru că viața începea noaptea și ele trebuiau să fie perfecte pentru concurența ce nu dormea nici în nenorocitul lor de oraș. ”Janainas, zisese odată maică-sa, Janainas, sunt zi și noapte la pândă, ai grijă de bărbatul tău.” Ea avusese. Dar o Janaina îl luase cu ea. Venise numai la tribunal. O semnătură și o strângere de mână. După treizeci de ani. Nu l-a mai văzut niciodată.

– N-am avut noroc, vecino, zise, toată viața mea n-am avut noroc.

O năpădiseră amintirile. Și exact asta nu dorea. Închisese tot trecutul în ea. Stătea sub lacăt. Așa avea liniște.

– Afară, Terezinho, își zise, ia cartofii în casă înainte să încolțească.

Ieși fără umbrelă. Ploaia căzu peste ea. Era caldă. Și grea. Luă punga, lăsă apa să curgă și se opri direct între trandafirii plantați de Paulinho. La dreapta era marea. N-o putea auzi din cauza ploii ce cădea pe tabla casei și făcea un zgomot enervant.

– Trebuie să pun țiglă, zise, tabla asta învie până și morții.

Un alt tunet lung sparse cerul deasupra ei. Și un fulger scurt trecu printre platanii de peste drum. Urmă un alt tunet, ca un hohot de plâns.

– Trebuie să fac focul, își zise, continuând să stea în ploaie, printre trandafiri, la noapte se face răcoare.

Ferestrele casei erau deschise. Nu-i păsa, pentru prima dată în ultimii ani nu-i păsa dacă ploua înăuntru. Cu punga de cartofi în mână, se uită la cămășile înmuiate de ploaie. Peste ele Serra. Răpăitul ploii se opri scurt. Soarele ieși de sub norii grei ce dominau orizontul. O dâră lungă de lumină vrăjea dansul jacarandei peste Serra. Ca un roi imens de fluturi colorați, între roz și violet. Apoi un alt tunet lung. Se zguduise toată casa, așa de puternic era. Cortina căzuse. Ploaia curgea din nou peste ea și viața ei, curățându-i gândurile. Intră în casă și aprinse focul.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.