”«Foamea tânără» a unui gazetar de altădată” de Daniela Șontică

234
Daniela Șontică rubrica memor amintiri Victor Eftimiu

logo rubrica memor daniela sontica leviathan.roVictor Eftimiu (1889 – 1972) ne-a lăsat în excelentele sale ”Portrete şi amintiri” (Editura pentru Literatură, 1965) o serie de tablouri ale epocii în care a trăit şi de întâmplări pe care, cunoscându-le, putem înţelege mai bine cum se trăia altădată şi ce fel de oameni erau scriitorii, artiştii şi gazetarii cu care s-a întâlnit Eftimiu şi pe care noi îi ştim poate doar prin opera lor sau, şi mai rău, nici măcar atât!

M-am oprit la scena descrisă de el sub titlul ”Într-un Ajun”. În anul când s-a petrecut întâmplarea, scriitorul era un tânăr redactor de ziar. Nici un jurnalist de azi nu se mai poate regăsi în rândurile acestea, dar este cu atât mai înduioşător. Iată fragmentul:

Sursa foto: Wikipedia
Sursa foto: Wikipedia

”Undeva, pe strada Doamnei, în fundul unei curţi înguste şi lungi, prin 1907, era o tipografie. Mă duceam acolo în calitate de redactor al ziarului «Prezentul» şi al revistelor «Bibiloiul» şi «Ţivil-Cazon». Director al «Prezentului» era eminentul confrate H. Streitmann, veşnic agitat, veşnic în căutarea celor 60-70 de lei cotidieni cu care trebuia să plătească seara, ediţia. Colegi de redacţie aveam pe fostul căpitan de marină Teodoru şi pe ziaristul Urzică. Fiind mult mai tânăr decât ei şi dornic să-mi văd slova tipărită, scriam mai toată gazeta, o corectam, făceam secretariat de redacţie, fericit că mai-marii mei mă lăsau să zburd în voie. Aveam o rubrică, «În treacăt» – însemnări cotidiene –, iar în foileton publicam un roman din Macedonia, «Părintele Sofronie», scris sub impresia unei recente călătorii prin locurile natale şi apărut în volum pe vremuri, sub titlul «Două cruci».

Redacţia «Prezentului» era în Pasajul Maca, într-o vastă odaie îngheţată. Deşi nu era foc niciodată, stam câteştrei în jurul sobei de tuci din mijlocul încăperii şi ne frecam mâinile la o dogoare imaginară, mulţumindu-ne cu amintirea cărbunilor ce vor fi ars acolo cu un an înainte, ca în poezia lui Eminescu «La steaua». […]

Domnul director venea de două-trei ori pe zi pe la redacţie. Venea la prânz ca o vijelie şi lăsa în palmele noastre, întinse elocvent, câţiva gologani. Eu aveam leafă doi lei, primită în trei rate: patruzeci de bani la amiază, şaptezeci pe înserat, iar a treia rată o aştept şi azi.

Mi-aduc aminte de un Ajun de Crăciun, când şeful nu venise pe la redacţie toată ziua. Semn bun. Însemna că voi vedea seara întreaga sumă de doi lei: cifră impozantă şi necesară pentru sărbătorile ce se vesteau cu zăpezi abundente şi foame tânără. Dar bietul director se vede că nu găsise cotidiana subvenţie, fiindcă n-a dat pe la Pasajul Maca nici după aprinsul lămpilor.

Calea Victoriei iarna – Colecția Stahl. Sursa: Turist în București
Calea Victoriei iarna – Colecția Stahl. Sursa: Turist în București

Am plecat să-l caut pe Calea Victoriei, unde ştiam că umblă. […] Îl pândeam şi eu alergând cu ochii-n patru zgribulit în mantaua de liceu, căreia îi scosesem fireturile galbene, sub căciuliţa neagră, creaţă, cu care salutam respectuos câte un confrate matur. Sunau zurgălăii săniilor, iar în vitrinele aburite scânteiau jucării, Moşi Crăciuni, cărţi luxoase, prăjituri, mezeluri, mai ales mezeluri. Forfoteală, sănii, cupeuri, doamne cu pachete, domni gălăgioşi, treceau toţi, numai directorul meu nu trecea. În faţa farmaciei Bruss, iată pe Ilarie Chendi, cu ochii scânteietori, cu obraji îmbujoraţi, vesel şi bătăios ca întotdeauna.

– Ce e, Eftimică?

– Îmi caut directorul… N-a fost toată ziua pe la redacţie.

– Hai să-l căutăm amândoi…

Şi a rămas cu mine vreo jumătate de ceas, însoţindu-mă la Capşa şi Continental. Ilarie Chendi scotea «Viaţa literară şi artistică», unde începusem să colaborez şi eu. […]

– Nu-ţi vine directorul, Eftimică! îmi spuse Chendi, luându-şi rămas bun.

– Nu vine, Zapciule…

– Servus!

Şi Chendi plecă repede, lăsându-mă pe marginea trotuarului singur şi sărac, în acel ocean bucureştean care, sub fulgii sfârşitului de decembrie îşi agita impetuos talazurile, în aşteptarea unui vesel Moş Crăciun de odinioară.

Când abătut, cu lacrimile îngheţate, m-am hotărât să curm zadarnica aşteptare şi să plec de pe acel tragic Pod al Mogoşoaiei, să plec fără să ştiu bine încotro, vârând mâna în buzunarul mantalei, am dat de o rece şi colosală monedă de argint: Ilarie Chendi îmi strecurase cinci franci…

Un gest pe care nu l-am uitat şi n-am să-l uit niciodată… […]

Dacă mai târziu m-am învrednicit să ajut la rândul meu confraţi mai tineri, prieteni strâmtoraţi, nu primeam pentru mine recunştinţa lor, nu mă simţeam eu însămi măgulit: o închinam înduioşat în inima mea memoriei scumpe a lui Ilarie Chendi, care, într-o seară bucureşteană, grea de zăpezi proaspete şi de zadarnice aşteptări, mi-a dat un semn înalt, o nobilă învăţătură…”

Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.