”Furtuna de zăpadă” de Letiția Vladislav

250
Letitia Vladislav diaspora craciun proza

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roDe trei zile ningea fără pauză. Copiii făcuseră un iglu în fața blocului și trebuia să țipăm din toți plămânii ca unul din ei să se îndure să ne răspundă. Zăpadă era destulă. Blocul, ascuns între alte două mai mari, era mai protejat, așa că vântul puternic nu putea distruge minunea ce-o făcuseră cei mici chiar la intrare. După săptămâni de ploaie venise adevărata iarnă. Unele sate, ziceau știrile, erau izolate de restul lumii. Râurile mai micuțe înghețaseră în câteva zile. Cu o săptămână înainte, când începuse furtuna de zăpadă, am fost într-un sat să facem cârnați, așa ca acasă, cu mațe adevărate, usturoi din greu, fără teama că ai să puți opt ore de lucru. Alex avea concediu, iar profesorul universitar unde tăiasem porcul (de fapt el îl tăiase) era și el liber. A fost o seară de nedescris. Eu, cu mațele și carnea tocată, bărbații cu țuica adusă de noi, nevastă-sa preparase tocana porcului, iar cei trei copii, adoptați din Ecuador, stăteau cu gura căscată să vadă ce va urma. Chiar în seara aceea am urcat cârnații în pod, la afumat, scriindu-le pe un bilețel câtă vreme vor sta acolo și cum se vor conserva pentru toată iarna. Oamenii erau uluiți, mâncau cârnați pe rupte, dar niciodată nu se întrebaseră cum se face așa ceva. Din cei aduși de mama mea probaseră, erau, în definitiv, cei mai buni cârnați ce mâncaseră, ziceau și, din vorbă în vorbă am hotărât să cumpărăm un porc și să facem împreună cârnați ca în Ardeal. Nimeni nu se gândise că vine furtuna și că ninsoarea nu se va opri așa de curând. Aproape nu se mai putea circula. Iar noaptea era o adevărată aventură să mergi cu mașina pe undeva departe de casă. Riscai să îngheți pe câmp. Așa multă zăpadă nu văzusem decât în sat. Pe vremea când iarna mai era iarnă, pădurarul îți găsea bradul, chiar dacă îl cumpărai la preț dublu, bomboanele se agățau pe crengile de sus, altfel ar fi fost mâncate într-un ceas, lumânările adevărate ardeau seara întreagă, pe crengi, iar globurile colorate reflectau lumina lor în ochii noștri. Moș Crăciun venea cu sacul plin și fără sanie, el putea zbura peste Mureș, aterizând direct în fața casei, drumul avea cărări, pe care umblai ca printr-un tunel, noaptea urlau lupii la Hulă și, dacă era destulă liniște, coborau pe ulița noastră, urlând cu fața spre lună. Dacă nu veneau lupii, veneau strigoii, ei se deplasau cu ușurință de la cimitir până pe cele două ulițe. Pe ei nu-i vedeam, dar câinii lătrau fără pauză și tata închidea poarta cu cheia, ora strigoilor, zicea, cu ei nu vreau să am de-a face. Vremuri magice, ce s-au stins, așa cum s-au stins părinții, anii și lumânările. Mureșul îngheța, că treceau și camioanele peste el, scurtând drumul spre Orăștie. Nopțile erau polare, dar cu lună și stele. Poluarea nu făcea parte din vocabularul nostru. Se colinda cu drag. Cum n-aveam radio, să auzim nu știu ce cântăreți, îl preferam pe Mantu, vecinul de peste drum, ce ne încânta zilnic cu o nouă colindă și un sac de povești. Omul ăsta știa colinde vechi, pe care în ziua de azi nu le mai poți auzi. Au amuțit și ele. Poate în ajunul Crăciunului, când se zice că se deschid porțile cerului și sufletele celor duși coboară, odată cu îngerii, pe pământ, poate în acea noapte magică vecinii mei colindă pe uliță, sunt cu noi și printre noi, ca și când n-ar fi plecat niciodată din sat. Aici, în Vasluiul Nordului, cum zicea Anton, bănățeanul, ningea pe rupte, vântul spulbera zăpada în toate direcțiile, dar, poate din cauza blocurilor, lipsea vraja iernii de acasă. Prea multe beculețe, prea multă lumină, totul artificial, nu miroase a reavăn și pădure și nici a ceară căzută pe podea. Strigoii, zicea Anton, se duc în satele lor, nu vin aici  la capătul lumii să ne cânte ”Florile dalbe”. Ce-l bucură pe un emigrant în seara de ajun? Exact ce îl bucură în fiecare zi. Siguranța existenței lui. Numai că de Crăciun, ”omul de fier” devine o jucărie în mâinile vieții, este slab și fragil, gânditor și sensibil, tot trecutul îl apasă și-i întoarce amintirile ca și cum ai întoarce un ceas deșteptător. Vrea să fie alături de oamenii lui, de dincolo, să simtă în nări vinarsul fiert și priza de piper, să-i miroasă a sarmale și cârnați afumați, să poată fi el, nu omul deghizat în zilele de lucru, pentru că aici nu poți arăta nici slăbiciuni, nici dor de casă. Ți se urcă vinarsul în cap, nu-i bai, poți jeli în voie trecutul, poți înjura, cu poftă, pe unul ori altul din acest trecut și poți dormi cu capul pe umărul constănțeanului, pe care, cu siguranță, nu l-ai fi băgat în seamă la Cluj, însă aici nu-i Ardealul, nici Banatul și dacă nu-l ai pe Neluțu alături în această noapte sfântă, fii sigur că Heine nu-ți știe ultimele bancuri cu nea Nicu și nu-ți mănâncă sarmalele făcute cu dor de țară. Le mâncai singur cu ai tăi, rutina zilnică, ce te ducea la pragul nebuniei. La noi venise mama mea. Cu desagii. Nu doream s-o văd cu valiza împrumutată. O viață întreagă venise cu desagii în București, deci îmi bucurase ochii s-o văd la gară cu aceiași desagi. Aveam cârnați, cei afumați la profesorul din sat nu erau gata, aveam vinars, ba chiar și un colac cu nucă, făcut în ziua plecării. Anton locuia în apartamentul de deasupra noastră. Și undeva, printr-un bloc vecin, mai era o altă pereche, venită din Constanța. Știam de la Neluțu că ea fusese doctoriță și el procuror. Dar nimeni nu vorbea cu ei. Se simțeau superiori. Ei nu participau la ”înfrățirea popoarelor”, așa că noi ne agățam de acel chelner haios și de sticlele de vinars opăcit. Mirosea tot cartierul a sarmale. Cum nemții mâncau altceva decât noi, își închideau repede ferestrele, să nu le intre mirosul în casă. Mama pregătise aproape totul, copiii erau în jurul ei, ciuguleau fără pauză din prăjituri și încercau s-o tragă de limbă dacă știe cumva ce vor primi peste câteva ceasuri. Nu mai credeau în Moș Crăciun, mai ales că fiecare magazin avea un Moș al lui, care încerca să te facă să cumperi ceva din oferta zilei. Alex urca la Anton, cobora nervos, toți îl așteptam pe nea Neluțu, iar el nu venea. Fără el nu puteam începe. Omul avea un repertoriu special, o nebunie verbală, leșinai de râs și, râzând, aluneca mai frumos vinarsul. Dar nea Neluțu nu venea. Sunase că vine, după ce le dă fetelor, nevasta și fetița, pachetele de Crăciun.

– Mergem să-l luăm noi, hotărî Anton, dacă-i vin socrii mai stă și cu ei un ceas… Rodicuțo, pune, te rog, o sticlă de vin și-o ciocolată românească pentru doamnele lui, îl luăm noi de-acasă…

– Poate nu-l lasă nevasta, zise Alex, îi vin socrii, tradiția-i tradiție…

Chelnerul era însurat cu o localnică și femeia nu avea niciun chef, nici să bea țuică fiartă, nici să asculte bancuri comuniste și nici să audă o seară întreagă românește. Cu Anton se vedeau de patru ani, dar chelnerul venise întotdeauna singur în seara de ajun. Rodicuța tocmai se certase cu Anton, pe motive sentimentale, ”dacă nu era tata nu ajungeai aici”, zicea femeia, ”dacă nu era Lăurica nu mă însuram cu tine”, dădea contra Anton și așa dura ore întregi, până ce unul din ei se dădea bătut. Ea avea dreptate. De iubit se iubiseră din liceu. S-au căsătorit după ce a fost sigur că este gravidă și că Anton are un pașaport pentru Germania. Tatăl ei, cu o oarecare funcție, reușise minunea asta în câteva luni. Rodicuța, rămasă acasă, făcea cursuri de limba germană cu săsoaica, pentru că Anton scrisese că nu dorește ca fata lui să vorbească românește. Din păcate, germana-i o limbă grea și Rodicuța nu reușise să ciripească nici măcar pe jumătate ca Frau Mitzi, evoluția Lăuricăi stagna serios, familia era în criză la o zi după ce trecuseră pragul blocului, Oma Piroșka vorbea ungurește, Opa Ion o mai rupea pe nemțește, mama învăța vocabule și tata Anton nu prea avea chef și timp să se ocupe de copil. Își găsise o iubită, dacă nu cumva o avea din Cluj, făcând facultatea împreună și, ce mică-i lumea, spre uimirea mea, se culcase cu un băiat de care mă îndrăgostisem eu într-o tabără de iarnă. I-am descoperit în camera lui, goi pușcă, el gânditor-romantic, ea cu vioara între picioare. Eu am terminat visul de iarnă pe loc. Ea s-a făcut că nu mă cunoaște, atunci când Neluțu m-a prezentat ca nou venită în Vasluiul Nordului. Rodicuța descoperise aventura, nu știu cum, ori Olivia Ciurău amestecase așa de bine cărțile, că un prieten al casei lăsase bomba să explodeze la Târgul de Crăciun în oraș. Tocmai se servea vin fiert și Rodicuța, mai clocotită ca vinul, aruncase minunea roșie peste capul Oliviei și se întoarse acasă fără Anton. Olivia se simțea deja noua doamnă Schreiner, suna frumos, ca Oda bucuriei, în urechile ei, mai ales că cealaltă abandonase terenul. Numai că Anton o lăsă cu vinul roșu, singură în târg, luă un taxi și se întoarse la nevastă și copil. Crizele Rodicuței începeau întotdeauna în vremea Crăciunului, era aniversarea trădării conjugale, pur și simplu n-o putea uita pe cealaltă, prea își aducea aminte de această căsătorie organizată, plănuită și aranjată și o apuca o furie nebună, bea câteva pahare de vinars, să prindă putere, eliberând verbal tot ce-i putea incomoda existența. Era deja întuneric, noi trei în mașină și Rodicuța la fereastră, cu toate becurile aprinse, doar, doar apare Olivia printre blocuri. Chelnerul împărțise cadourile, își sărutase fetele și socrii și, cu o plasă plină de sticle, se pregătea să plece spre noi.

– Frate, zise Anton, cu tine mă apucă miezul nopții pe stradă.

– Bre, protestă Neluțu, cu ăștia-i greu să faci pace. Ne-am certat.

– Și voi?, izbucni Alex.

– Femei?, întrebă Anton.

– Crede ea, râse Neluțu, dar nu poate proba.

– Deci femei, Ioane, asta-i.

– Asta-i ca Groenlanda. Îl știi pe fostul procuror? Are o soră, bre, dinamită…

– Ai grijă, Ioane, ai copil.

– Și tu ai.

– Da, numai că eu nu o mai am pe Olivia… stă cu un administrator de bloc… nu le mai pot face griji bătrânilor.

Ajunseserăm în fața unui bloc ce semăna cu al nostru. Parbrizul era acoperit de zăpadă. Anton opri. El nu băuse nici o picătură de vinars. Noi, în urma lui, ca oile. Căută în telefon numărul și o sună pe pe Rodicuța, pentru că nimeni nu avea chei cu el. Dar numărul nu era. O femeie intră, încărcată ca Moș Crăciun, o întrebă dacă o știe pe familia Schreiner de la etajul doi.

– Aici nu locuiește niciun Schreiner, zise femeia și ne trânti ușa în nas.

Din nou în mașină. Furtuna era mai puternică, becul, acoperit cu zăpadă, lumina mai slab. Iar vântul te lua pe sus.

– Bre, Antoane, continuă Neluțu, tu ții cont de ce simt babacii, nu de ce simte nevastă-ta…

– Frate, acum sunt atent la drum.

– Eu vorbesc, râse Neluțu, tu conduci și asculți. Păi, bre, femeia are și ea sentimentele ei, Antoane, unge-i sensibilitatea… o pierzi…

– Precis nu, răspunse Anton, eu i-am oferit Occidentul.

Sticla lui Neluțu trecea din mână în mână. În plasă mai avea două, destul dacă ne-am fi înzăpezit pe străzile astea albe.

– Ce? Occidentul? Și ce să facă ea cu Occidentul tău? O mai iubești?

Tăcere. Anton opri în fața unui alt bloc. Și ăsta avea un iglu. Zăpada îi acoperise intrarea, însă era clar că era un iglu.

– Eu, zise Neluțu, o iubesc pe Groenlanda. Mă scoate din draci, dar este o femeie de casă… Și mă ia așa cum sunt.

– Vezi, zise Anton mândru, arătând spre iglu și ca să schimbe discuția, ăsta-i făcut de copiii lor și de fata mea.

Din nou în fața porții. Și din nou ne lipseau numele.

– Bre, Antoane, puțim a prună, citește tu, ai băut numai apă și cafea…

– Eu citesc, idiotule, dar nu mă găsesc.

Trei etaje. Șase apartamente.

– Poliția n-o putem chema. Aici pute ca la cazan. Dăm de dracu’.

– Ne-am pierdut din nou, zise Alex, mai sunt și alți copii care fac igluuri…

– Eu o strig pe Rodicuța, hotărî Anton, tâmpita asta geloasă ne-a schimbat numele… o cred în stare…

– Ești nebun?, zise Neluțu, se supără lumea …

– Rodicuțo, puiule, începu să urle Anton, coboară și deschide poarta!

Liniște. Nici măcar becurile nu erau aprinse. Auzeai numai vântul.

– Rodicuțooooo! Coboară imediat!

Cineva de la parter aprinse lumina și deschise fereastra.

– Pe cine căutați?

– Pe nevastă-mea, răspunse Anton.

– Aici n-avem străini, zise omul și închise fereastra la loc.

– Crăciun fericit, Anton, râse Neluțu, trage pe dreapta și hai să începem ceremonia. Este aproape nouă.

– Cu ninsoarea asta nu-mi mai găsesc nevasta, zise foarte serios Anton, altădată m-aș fi simțit bine, acum mă simt mizerabil.

– Vor crede că am avut un accident, zise Alex, pe o așa furtună poți da ortul popii în șanț.

– Și soacră-ta o să joace de bucurie. Nici tu n-ai fost un sfânt, fratele meu…

– Drept îi…

– Ai jurat că n-o mai faci, am zis, te castrez, idiotule…

– Ușor, ușor, zise Neluțu, îl castrezi după anul nou, acum lasă-l să-și savureze vinarsul.

– Îmi bag…, zise Anton, dă sticla aia, Neluțule, facem Crăciunul în mașină.

– Antoane, zise Neluțu, tocmai a parcat unul pe partea cealaltă și era și acolo un iglu… Putem încerca…

Motorul pornește din nou. Anton numai suflet. Înainte, de la stația de tramvai la stânga, parcarea direct lângă iglu. Nimeni nu mai avea chef să citească numele de la intrare. În blocul ăsta era totul luminat.

– Rodicuțo, strigă Anton, spre fereastra de la etajul doi, deschide-ne, puiule, am înghețat…

Un piuit răgușit și poarta era deschisă. Rodicuța, beată, cu cea mai sexy și mai decoltată rochie, în fața liftului.

– Te iubesc, puiule, zise Anton scurt, ne-am pierdut…

– Am auzit știrile, chiar la voi, la piață, a fost un accident, zise Rodicuța, întorcându-se spre Neluțu, mă gândeam că mâine merg cu portocale la spital.

– Macabro!

– Crăciun fericit, zise, netulburată, copiii își au cadourile, voi trebuie să vă mulțumiți cu vinarsul fiert și sarmalele cu mămăliguță…

– Dumnezeiesc, zise Anton, suntem degerați.

Niciodată n-au fost sarmalele mai gustoase ca în acea noapte. Și vinarsul mai viclean. În pat am intrat spre dimineață. Amețiți.

– Acum îți mai este dor de casă?, mă întrebase Alex.

– Nu, am răspuns, în noaptea asta am fost acasă. O să văd mâine cum este.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.