”Galben ca fierea” de Letiția Vladislav

81
letitia vladislav murcia spania literatura

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roEra îmbrăcat. Ca un mire, ar fi zis maică-sa, dacă mai trăia, ca un Senior, ar fi zis Fidela, dacă mai trăia, ca un nimic, și-ar fi zis singur, dacă nu ar fi auzit bătăile puternice în ușa de lemn și vocea unuia dintre frații săi, chemându-l afară, pentru că preotul aștepta cu slujba de rămas-bun. Se uită întâi în oglindă. N-o acoperise, pentru că nu acceptase, încă, moartea ei. Îmbrăcat în negru părea ca o sperietoare de ciori în Belgia. Se uită spre grădina din fața casei unde zăcea sicriul cu ornamente, de parcă morții mai puteau pretinde așa ceva demodat și stupid, însă familia a decis că lemnul trebuie ornamentat, ca pe vremuri, deci l-au scrijelit cu ceva greu de priceput, de dragul tradiției. Era seară și la știri au anunțat furtună. Preotul se grăbea, cei de la biserică se grăbeau, moarta trebuia dusă la o morgă, aici în mijlocul grădinii nu putea rămâne, chiar dacă Sebi ar fi tras-o după el până în dormitor și, cu o sticlă de whisky în brațe, ar fi vorbit cu ea toată noaptea. Când o cunoscuse era abia trecut de optsprezece. Fusese un iunie nebun, căldură insuportabilă, secetă africană și nopți nedormite din cauza dragostei și-a zăpușelii. Iarba, galben-verde, ca fierea, își aducea perfect aminte de culoarea fierii, pentru că maică-sa vomita după fiecare grătar fiere galbenă, iar taică-su, disperat de încăpățânarea femeii de a continua cu friptura grasă, înjura în spaniolă toate culorile galbene ce se reflectau în iarba uscată din spatele casei. Acel galben bolnav și veninos lăsa parcul orășelului să pară uitat de oameni, singur și pustiu, nici bețivii nu mai dormeau pe bănci, nici drogații nu-și mai aruncau seringile pe alei, doar unii cu bicicleta se mai încumetau să-l traverseze, încolo un abandon general. În biserici se rugau oamenii pentru ploaie, dar Dumnezeu avea ochii întorși pe dos, zicea maică-sa, prea multe păcate făcute, acum a venit vremea pedepsei. Sebi o aștepta pe Fidela pe banca de lângă robinetul stricat, zilnic la două după-amiază, ora când ieșea de la slujbă să-și mănânce pâinea cu jamón, iar fata fugea, pe căldura aia mortală, de la frizeria unde lucra, printre blocurile vecine, ajungând acolo stoarsă de puteri și moartă de foame. Întâi se sărutau ca nebunii, apoi respirau ca la ora de gimnastică, mușcau din pâinea cu jamón și beau ceai rece, ca după prima înghițitură să se sărute din nou. Făceau planuri peste planuri, visându-se în Spania, nu printre belgieni. Părinții lui emigraseră de tineri și nu se mai gândeau la ce-au lăsat în urmă înaintea concediului de vară, când încărcau mașina cu dulciuri și copii, plecând spre Cartagena, unde rămâneau o lună întreagă în casa bunicii, foarte aproape de ștrandul și marea copilăriei. Fidela venise în Belgia din cauza lui. Ea era dintr-un sătuc pe malul acelei mări binecuvântate. Familia ei nu emigrase. Sebi văzuse marea de copil și întotdeauna plânsese la întoarcerea spre casă, pentru el bunica fiind Spania, pământul și sângele neamului lor. Ceilalți patru frați erau mai mari, vorbeau limba altei țări, nu visau în spaniolă ca Sebi și nici nu se gândeau să ajungă emigranți spanioli în Spania.

– Sebi, bătu din nou fratele mai mare la ușă, ieși afară, omule, se întunecă și începe ploaia.

Deschise ușa, coborî scările, trecu prin salon și ieși în grădină. Da, se întuneca. Dar și în întuneric putea vedea iarba de culoarea veninului.

– Iertați-mă, zise, putem începe, părinte.

Întâi un ”Tatăl nostru”, apoi, cu o voce mai profundă, ce dădea un alt accent situației,  el padre Rodriguez începu să vorbească despre ea, de parcă era undeva departe de tot, nu acoperită în sicriul ornamentat. Ascultă câteva cuvinte, apoi se desprinse de ele și o văzu pe ea, ca femeie tânără, scurtând părul turistelor în satul de pe malul mării, în vreme ce în bucătărie fierbea mâncarea pentru ei și cele două fete. Fericirea lui era perfectă. Lucra ca instalator în Cartagena, avea și o mică firmă, ce începuse să capete clienți și siguranță, frizeria era chiar la intrarea în casa lor, fetele erau bune la școală, anii curgeau liniștiți și el nu s-a plâns niciodată de nimic.

– Trebuie să spui câteva cuvinte, îl îndemnă cura, parcă ghicindu-i gândurile, ceva ce nu i-ai spus și vrei s-o faci acum…

Îl privi pierdut. La comandă nu știa ce putea zice.

– Vorbesc ceilalți, răspunse, aș vrea să fiu ultimul…

Ce-i poate spune femeii iubite înainte să plece definitiv din casa și din viața lui? Ceva ar fi trebuit spus, se gândi, dar nu public. Ar fi fost o discuție între ei doi, ceva ce trebuia s-o facă de ani de zile și o tot amânase pentru alte vremuri, iar acum i se închisese timpul și n-o mai putea face privindu-i ochii. Altfel nu putea simți dacă era iertat ori nu. Se simți pierdut. Aștepta să se deschidă sicriul, să-i vadă chipul, acum absolut străin, s-o audă strigând ce porc este și că niciodată nu se va putea dezlega de acest blestem, el fiind singurul vinovat de moartea ei, pentru că el o făcuse nefericită, dormindu-și orele libere și ultimii șapte ani în brațele columbienei negre, femeia care-l rugase să-i repare instalația de apă, apoi dorul de soare, apă, sex și acel ”papito, cât te iubesc, papito…” Lola Rubio era altfel, departe de Fidela și educația ei puritană.  Uneori nu dormea toată noaptea, avea călduri, ca femeile în menopauză, Lola, neagră și goală pușcă aducându-i o limonadă, ”papi al meu…” Lola cu sânii ei de capră peste capul lui, Lola povestindu-i istorii de necrezut, că nu mai știa unde este, în Columbia sau în Cartagena, Lola îndepărtându-l vreme de șapte ani de fetele lui, de nevasta lui, de viața lui plictisitoare, dar liniștită.

– Trebuie să ne despărțim, i-a spus într-o noapte Lolei, a venit vremea să mă întorc acasă.

– Amor, ești acasă… în mine ești definitiv acasă…

– Fetele…

– Eu am zece copii. Sunt toți acolo, cu ai mei… ce să fac cu ei aici?

– Eu nu sunt ca tine…

– Tu ești al meu. Pleci, se va întâmpla o nenorocire.

Trecuseră șapte veri. Fidela vânduse frizeria. Tăiase atâta păr că i se făcea rău numai văzând pe cineva intrând în salon.

– Mergem în Belgia, îi spusese la telefon, dacă Lola te lasă… vreau să văd orașul tinereții…

Au stat o săptămână. Plouase tot timpul. Abia ieșeau afară din cauza vântului. Apa de ploaie era rece, Fidela nu se mai încălzea, el nu mai putea da căldură, erau doi străini într-un oraș străin. Stăteau față în față și nu-și mai ziceau nimic.

– Vrei divorțul?, întrebase Fidela.

– Nu.

– Dar nu vrei s-o părăsești.

– Vreau, dar nu pot.

– Cum nu poți ?

– Cu inima nu pot. Este ca un blestem. Am ajuns să dorm în mașină. Cobor, stau în mașină și vreau să plec spre tine. Și nu pot.

– Te-a vrăjit?

– Poate, zise, m-a amenințat că se întâmplă ceva rău dacă plec… eu nu prea cred, dar adevărul este că mă ține legat de ea…

Când s-au întors la Cartagena, au rămas în casa cu fostul salon de frizerie. Lola a sunat. I-a spus că nu se va întoarce.

– Ai să te întorci, papito, i-a spus Lola, în negru ca un cioclu ai să te întorci…

Acum arăta ca un cioclu. Fata cea mică plângea rezemată de sicriu, în vreme ce cealaltă îi mulțumea mamei pentru o copilărie fără griji, dragoste și căldură sufletească. Stăteau cu spatele la el. Lola devenise o temă publică. Până și poștașul îl privise ca pe o stafie, întrebându-l dacă se întorsese acasă ori era numai în vizită. Fidela nu a răspuns. L-a privit lung, de parcă ea pusese întrebarea.

– Definitiv, a răspuns, sunt definitiv acasă.

I se luminase fața. Părea mai tânără. Slăbise mult în ultimul an. Dar nu-i mai reproșa nimic. Părea mulțumită cu întorsătura lucrurilor. Lola suna, amenința, blestema, acuzându-l de înșelăciune, ea, cea iubită, ea, părăsita, ea, sfânta Fátima a columbie- nilor, ”papito, se apropie furtuna, blestemele mele sunt auzite…”

Era întuneric. Undeva, prin grădinile vecine țipă o pasăre speriată de ceva. Vântul suna ca o muzicuță stricată printre portocalii și palmierii din spatele casei. Un singur bec lumina peste ei. Era slab, dar nimeni nu făcu un pas spre coridorul de la bucătărie, pe peretele căruia erau toate lămpile de-afară.

– Sebi, acum ai rămas numai tu, zise fratele, ia-ți rămas-bun…

– Vă rog, îi zise preotului, puteți deschide sicriul? Știu că nu-i închis definitiv… va merge la morgă…

– De ce, fiule?, întrebă uimit, îți va face rău…

– Nu, sigur nu. Vreau s-o văd.

Unul dintre oamenii care veniseră cu preotul deschise capacul. Fidela era acolo. Galben-verde, ca fierea. Parcă-i crescuse părul peste noapte. O mână de păr, o față ce se lungise, i se părea o femeie pe care nu o cunoscuse niciodată. Fidela cu care el se iubise, Fidela abandonată și mințită, Fidela vulnerabilă și elegantă, această Fidela nu mai era.

– Am cancer, îi spusese, cu patru luni înainte, este peste tot, nu mai am șanse.

– Luptăm. Tu ai fost întotdeauna o luptătoare.

– Lola avea dreptate, Sebi, nenorocirea a venit. Întoarce-te la ea… poate scap…

– Tâmpenii. Rămân cu tine. Nu cred în vrăji.

După patru luni au pierdut războiul. Era un soare de vară în salonul fără jaluzele. Fidela stătea lungită în pat și respira greoi.

– Sărută-mă, i-a spus, plec.

I-a sărutat buzele reci și obrajii galbeni. Moartă, părea eliberată. Un zâmbet, ar fi zis sarcastic, în colțul gurii, de parcă dorea să-i transmită Lolei că a pierdut. Sebi era al ei. Numai al ei.

– Fidela, începu să vorbească, neluându-și ochii de la acel chip străin, Fidela vieții mele, iartă-mă.

Un tunet lung și ploaia lovi obrajii verzui.

– Închideți sicriul, strigă cineva, udă răposata!

Un alt tunet continuă. Ploua cu găleata. Fugiseră toți pe verandă. El, singur în fața sicriului. N-o putea lăsa abandonată sub ploaie. Auzi mașina care o va transporta la morgă și poarta grădinii.

– Drum bun, Fidela, zise, hohotind, te rog așteaptă-mă…

Patru bărbați apucară sicriul, ca pe ceva obișnuit, nu cu smerenie ori milă, și ieșiră în stradă.

– Plecăm, strigă cineva, mâine vă sunăm și vă spunem data exactă a înmormântării.

Motorul făcu un zgomot sugrumat, ploaia lovea cu furie iarba și acoperișul, fetele continuau să plângă agățate de una dintre cumnate.

– Fidela, strigă ca un nebun, iartă-mă, Fidela!

Fulgera ca în filmele de groază. Totul era galben-verde. Femeia din sicriu stătea lângă el și zâmbea împăciuitor. Cerul și pământul se învârteau în jurul lui, Fidela verde, Lola neagră, iarba arsă, unda mării, vântul. Căzu la marginea scărilor și rămase acolo până încetă ploaia. Apoi se ridică și, fără să-i privească pe ceilalți în ochi, urcă scările și se întinse în patul unde zăcuse ea cele patru luni, legănându-și speranțele în fericirea întoarcerii lui acasă. Mirosea a medicamente și nespălat. Plângea, strângând cearceaful în pumni. Era o altă zi.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.