Am scris în urmă cu două săptămâni, în Gazeta Dâmboviței, ziarul electronic despre care îmi propun să vă povestesc cândva mai multe, o tabletă pe care am numit-o Gargaragiii. Mi-au rămas, însă, câteva gânduri nerostite și nescrise acolo…
Omar Khayyam se întreba: „Îi vezi pe cei doi sau trei idioți? Lumea o țin în mâinile lor. Nimic nu știu. Superiori se cred în ignoranță. Mergi pe drumul tău, de ei seamă nu ține. În splendida-le suficiență eretici îi vor numi pe cei ce nu-s de-ai lor”… Așadar, tot despre dumnealor, aleși ai poporului de toate felurile, de faimă și de rase diferite… Și, mai ales, despre vorbele lor măsluite, învârtite, lipsite de logică și, adesea, de gramatică elementară… Gargara este o clătire a gurii și a gâtului cu un lichid dezinfectant. Lichidul poate să fie în toate culorile cu iz politic, toate ținute în sticluțe goale pe jumătate. Gargara mai este și o relatare nedeslușită, fără logică și lipsită de conținut. Pe fața gargaragiilor scrie: pălăvrăgeală, vorbire fără rost și multă, foarte multă, laudă de sine. Un nene cu ușoare urme de ironie scria cam așa: „o fântână cu apă multiseculară/ unii se adapă, alții fac gargară”… Sau altul zicea: „nu ne vindem țara/ îi dăm cu gargara/ vremea e trecută/ țara e vândută”… Profund, ce să zic!
Sunt două categorii definitorii de gargaragii. Primii sunt gargaragiii obișnuiți, cei care au voie să stea cu burta la soare, cu manele și mici și alte muzici de îmbărbătare, care nu vor să fie puși la bătut covoare și nici la alte munci. Următorii sunt gargaragiii politicieni, adică – vorba poetului – cele mai frumoase chipuri pe care pământul le-a îndreptat spre soare, cu gușa atârnând de măciuca microfonului, cu spaimă – în anii trecuți – de DNA, cu bagajul făcut, cu promisiunea că își vor demonstra ei acolo nevinovăția. Dar ies repede, pentru zeci de milioane de euro, mai nou, se dau doi ani și ceva…
Și, dincolo de vorbele triste, îmi amintesc gluma filosofico-lingvistică de mai jos. Mai degrabă e vorba despre o cercetare științifică, adică bărbații, femeile și o biata virgulă! În cadrul unui experiment sociologic, unei grupe de 50 de oameni în care erau în mod egal femei și bărbați i s-a dat un text și însărcinarea să așeze în cadrul acelui text o virgulă. Textul era: „Dacă bărbatul ar ști realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe”. Toate femeile au pus virgula după „femeia”. Toți bărbații au pus virgula după „are”.
Și, tot așa, găsesc o fișă de personaj, mai veche, pentru o carte viitoare. Simt o mare durere în mine, este ceva greu și rotund, spunea într-o zi o scoică vecinei sale Fie lăudat cerul și marea, eu nu simt nicio durere în mine, mă simt bine și sunt sănătoasă, atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru, i-a răspuns cealaltă. Le-a auzit cineva și-i spuse celei care se simțea bine și era sănătoasă și pe dinăuntru și pe dinafară: „Tu te simți bine și ești sănătoasă, dar durerea pe care o poartă vecina ta în ea este o perlă de o frumusețe extraordinară”. Și, iată, un fragment dintr-o carte… „Este darul cel mai mare, acela al scoicii, când i se strecoară în interior un firicel de nisip, un grăunte infim care o rănește, o face să plângă, să strige… Zi după zi, transformă durerea ei într-o perlă. Este lucrarea plină de trudă a naturii. Când ai o durere în sufletul tău, un fir de nisip adus de vânturile vieții care îți provoacă în interior o suferință, urmărește perla care va ieși din tine și sufletul tău care te va însoți, urmărește-ți visele… Prin încercări, suferințe și tristețe, și prin ele, devenim mereu ceea ce suntem…”
Există o legătură între gândurile mele amestecate, cu sau fără masca cea neagră. Gargaragiul din jurul nostru este mereu scoica sănătoasă, pe dinăuntru și pe dinafară. În loc de perlă, el o să ne arate în fiecare zi grămada lui de… Dar nu zic!
