„Garduri sau Despre hărnicia vecinătății noastre” de Milena Munteanu

118
milena munteanu leviathan.ro

logo my two cents rubrica leviathanLocuim într-o zonă centrală o unui oraș canadian, la distanță de mers pe jos până la metrou, în epicentrul urbanismului modern, cu restaurante și teatre ce servesc rafinamente culinare și culturale la colțul străzii. Realizez că asta nu e puțin lucru. Să ai în mijlocul acestei vieți trepidante și o grădină frumoasă, de unde să auzi doar ciripitul păsărilor, dar nu și vuietul orașului, e de prețuit, cu atât mai mult cu cât locația oferă și conveniența apropierii de orice, dar și liniștea necesară sufletului.

Foștii proprietari aveau trei copii și organizaseră în curte un fel de teren de hochei, ca iarna cei mici să-și consume energia afară, iar vara să se bucure de grădină. De atunci încoace, noi ne-am bucurat an de an de pacea oferită de cântecul păsărelelor, de minunea înfloririi unor trandafiri agățători roz-ivoire, plantați de o doamnă ce îi adusese din Anglia și care rezistau miraculos frigurilor canadiene. Bujorii ne încântă în fiecare primăvară, iar la o aniversare a căsătoriei noastre am plantat un vișin, care hrănește mai ales păsările văzduhului, un lucru pe care l-am perceput ca normal, ca o restituire, o mică ofrandă, o plată oferită naturii că ne găzduiește. De fapt, am simțit întotdeauna că trebuie împărțită proprietatea cu restul de locatari (indiferent de regnul din care fac parte), pentru încântarea pe care ne-o oferă. Chiar dacă nu fac casă cu noi, am văzut și racooni și sconcși pasageri și, deși aud că prin vecinătate mai sunt și coyotes, noi nu i-am întâlnit niciodată. Am văzut însă vulpițe în plimbările noastre prin pădurile din apropiere, dar nici ele nu ne-au călcat pragul. Așa că ne bucurăm mai mult de veverițe și de tot felul de păsări, inclusiv cardinali roșii ce ne bucură cu concertele lor de dimineața, precum și joaca prin copaci sau prin iarba din spatele casei. Am încercat să fim gazde bune pentru toți musafirii noștri, ba chiar am oferit motive în plus invitând păsările Colibri la lavanda plantată de noi. Zmeura, afinele și căpșunile fericesc pe cei care ajung primii la fructe, vorba proverbului englezesc: ”The closest bird gets the worm” („Viermele va fi luat de pasărea cea mai apropiată”).

De fapt, noi, ultimii veniți pe aceste locuri, am fost binecuvântați și norocoși să putem trăi în minunea ce ne înconjoară. Ca semn de prețuire, am propus unor vecini să nu facem gard între noi, să lăsăm perspectiva generoasă, să poată pătrundă lumina. Mă gândeam să separăm proprietățile cu un copac sau o tufă vie, decât cu lemnul mort al gardului. Din păcate, vecinii nu au aprobat, așa că acum ne desparte un gard falnic. Eu nu am fost niciodată interesată de garduri, așa că i-am lăsat pe vecini să se ocupe. Luna trecută însă s-a mutat un uriaș, un bărbat înalt de cel puțin 2 metri, într-o casă ce se învecinează la Nord cu a noastră. Părea să fie foarte interesat să construiască un gard între proprietățile noastre. Inițial mi-am zis: „las’ să-l facă”, doar vorbeam numai despre un gard, nimic mai mult. Totuși, lui nu îi trebuiau decât garduri mai înalte de 2 metri ca el să nu vadă peste gard. Îl întreb: „E ceva ce nu-ți place la casa noastră?”, sperând să prindă încercarea de umor și poate chiar tenta de ironie. Mă gândisem că gluma îl va face să zâmbească. Era mai bine să facem haz, decât să îi fi spus clar că înconjurându-se de un gard așa înalt, se privează de lumina soarelui de la Sud (dinspre grădina noastră) sau, mai rău, să-i fi sugerat că proprietatea lui înconjurată de scândură înaltă și impenetrabilă va arăta ca un coșciug imens. Am încercat mai întâi cu binișorul, dar uriașul nu s-a lăsat înduplecat. Astfel am aflat că e tâmplar și dorește să-și facă singur gardul, ba era dispus să îl facă gratis și pentru noi, dar numai așa cum dorea el. M-a asigurat că gardul e legal. Cunoștea codurile și standardele în vigoare și alesese cel mai înalt gard posibil, ca bariere în fața zgomotului motoarelor…. aici, însă, nu era cazul, în cel mai bun caz ar fi trecut o rază de soare! Am încercat diverse strategii de negociere, ba chiar o schimbare de perspectivă, l-am invitat să vină până la noi, să vadă ce efect are gardul lui, când celelalate sunt mai scunde. A replicat scurt că știe cum se vede, nu trebuia să vină. Astfel, a devenit clar că părerea mea NU îl interesa. Pentru el gardul era mai important decât relația cu vecinii… La un moment dat am sugerat chiar că dacă ajungem la o înțelegere, o facem în numele bunei vecinătăți care de-abia începea pentru noi, dar am înțeles repede, din sclipirea ochilor lui, că nu știa despre ce vorbesc. Am gândit că pentru cineva ce nu are decât un ciocan, orice altceva pare să fie un cui („If all you have is a hammer, everything looks like a nail”). Pentru acest tâmplar, totul începea și se termina cu cel mai înalt gard posibil. Crezusem că am skills-uri mai bune de negociere, dar mi-a fost clar și mie că nu pot câștiga cu argumentul meu, că e o cauză pierdută. Vecinul m-a invitat chiar să îl dau în judecată, dacă îmi place, că el tot numai ce vrea face.

Zilele trecute aflu însă despre alți vecini, care au copii mici și care până acum foloseau curtea fie ca patinoar, iarna, fie ca mini-piscină, vara, că au hotărât (desigur, unilateral) să-și micșoreze curtea, că vor să-și extindă casa, pe toate cele trei etaje ale sale. Asta înseamnă copaci tăiați și alte ziduri înălțate, încă și mai înalte decât gardurile care ne despart. Desigur, o să fie și mai puțină transparență, în schimb se va adăuga umbra deasă a noilor ziduri. Niciun fel de considerație despre cum îi afectează zidurile lor pe alții. Și cum și ei au dreptul legal… nici n-am încercat să mai sugerez ceva… căci dacă e legal, se presupune că e și bine, nu-i așa? Oricum, nici aici nu am fost consultați. Sigur, putem replica făcând și noi o extensie a casei noastre, exact la fel, blocând total lumina altor vecini. Ei însă nu mai au ce face, căci nu-și pot extinde casa, curtea lor fiind mult mai mică, doar o treime din lungimea curții noastre. Pe scurt, noi putem acționa în același spirit, făcând și noi o extensie casei noastre, doar pentru că așa vrem și că nu ne pasă de nimeni, așa cum văd că se poartă în vecinătate. În plus, mă mir că nimeni nu pare să realizeze  că aceste „proprietăți” pe care ni le însușim cu aroganță sunt împrumutate de la mama natură. Împingem construcțiile noastre, folositoare sau nu, tot mai aproape de sugrumarea definitivă a ei, fară vreun respect pentru ce ne înconjoară. Vrem garduri, indiferent că ele barează drumul animalelor, blocând migrațiile și ritmurile lor naturale. Iar pentru ca noi să putem avea cel mai înalt gard posibil, am făcut legi ce ne dau dreptul să facem exact ce ne place.

Constat că hărnicia noastră, chiar și când e circumscrisă prevederilor legale, lasă tot mai puțin aer de respirat în jurul nostru. Confundăm locuințele tot mai mari, gardurile tot mai înalte, comensurabile doar cu însațiabila noastră lăcomie – cu progresul. Mai mult, părem să uităm că avem interese comune, vitale, care ar trebui să aibă prioritate în fața micii îmbuibări individuale; ele însă nu țin cont de nimic altceva, decât de ce vrea mușchii fiecăruia, iar totul se petrece într-un gen de frenezie. O hărnicie care se propagă de la un vecin la altul, fiecare mândru că și-a ridicat un gard și mai înalt, o casă și mai mare, fară să înțelegem că hărnicia asta ne sărăcește pe toți în alte feluri. Dar e legal, deci bine.

Sper ca din această poveste să nu înțeleagă nimeni că aș avea ceva cu legea. De fapt, m-am bucurat să aflu că există una ce limitează înălțimea gardurilor noastre. Ce ar fi fost dacă tâmplarului nostru i-ar fi venit ideea să-și înalțe gardul până la stele, atât cât poate, doar pentru că poate?

Toronto, Canada

Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.