”Gorunul de la Rodină” de Letiția Vladislav

40
gorunul de la rodina de letitia vladislav murcia spania

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roPlecase de dimineață cu caprele în pădure, după pâinea cu untură și ceaiul de mentă, scandalul zilnic, cine merge cu vietățile la iarbă și cine merge să se scalde, dacă ar fi fost unul dintre ceilalți, nu ar fi fost fericită, pentru că tocmai căpătase de la doamna Ileana ultima carte cumpărată la bibliotecă, deci avea de gând să fie ea cea care stă pe steni și sub gorunii bătrâni lungită la umbră și savurează în toată pacea universului pagină după pagină. Pregăti traista, bucata de pâine și mărul roșu, cartea învelită în ziar, pentru că ea era prima ce o ținea în mână ca cititoare și, cum taică-su zicea ”în orice carte este ascuns un suflet, trebuie s-o tratezi cu respect și să ai grijă să nu-i zgârii pielea, pentru că vei suferi mai târziu în viață.” La început n-a înțeles ce vrea să spună, cum poate o carte să trăiască, însă pe măsură ce-a crescut și citit toate cărțile bibliotecii din sat a priceput de ce aceste pagini tipărite trăiesc în mâinile ei, vorbesc cu ea, o încurajează ori o fac să plângă, descoperise poarta ascunsă într-o lume misterioasă unde intra numai ea, mișcându-se printre evenimente și personaje de parcă s-ar fi născut acolo între cele două coperte. Ziua părea să fie călduroasă. Soarele încălzea deja ocolul și colțul cu trandafiri, vrăbiile ciripeau de nebune prin copacii din grădină, deschise poarta și ieși fluierând spre Hulă, apoi pe un drumeag îngust, de car cu boi, spre pădure. Bineînțeles că nu se schimba nimic în peisajul zilnic. Holdele se prezentau de-o parte și alta a cărăruii, de regulă porumb și fasole albă, ici-colo cartofi ori dovleci, tufele de mure de pe margini creșteau și ele de nebune, pentru că nu le tăia nimeni, printre ele erau măceșele, aproape roșii, iar jos de tot creșteau macii și albăstrelele. Chiar dacă lua o carte cu ea, caietul de desen și niște creioane colorate nu lipseau niciodată. Era o adevărată nebunie să stai cocoțată pe steni, să poți vedea toată valea Mureșului și Costeștiul, pădurile înalte, aproape negre la distanța dintre ele, ba chiar aveau câte un clopot de ceață peste cap, iar ea se gândea că o fi având taică-su dreptate când zicea că acolo au locuit îngerii și după ei a venit Decebal. Locul era magic, aproape ți se făcea frică și să te gândești că ai putea rămâne singură o noapte lângă niște pietre la Costești, în vreme ce toți morții se întorc acasă, după mii de ani, curioși să-ți vadă chipul străin lângă acele urme de mii de ani, sacre pentru ei, cumva înspăimântătoare pentru tine. Desena tot ce vedea, blocul se umpluse, maică-sa îi cumpărase unul nou, desena în vreme ce caprele stăteau lungite sub tufele de măceș sau beau apa rece de la Rodină, ea vedea dincolo de capre, visa cu ochii deschiși la acele vremuri de mii de ani, nu-și putea imagina ce haine aveau, dacă fetele ca ea se pieptănau dimineața și beau ceaiul de mentră proaspătă, câți muriseră când au venit romanii și câți romani mai erau printre ei, pentru că refuza să creadă că s-au întors toți acasă, aceste locuri fiind prea dumnezeiești chiar pentru rasa lor războinică, năbădăioasă, dar harnică, altfel n-ar fi făcut drumurile spre castrul roman Germisara și nici băile cu apă termală de-acolo. Ea credea că romanilor le plăcuseră locurile ei natale, trăiseră împreună cu toți ai ei și erau îngropați mai adânc decât ceilalți din satele din jur, pentru că și azi se îngroapă fii peste străbuni, pentru că cimitirul este prea mic să fi putut încăpea toată armata romană în el. Azi hotărî să nu deseneze nimic. Întinse pătura și deschise cartea. Cufundată în lectură nici nu simți cum trece timpul. Soarele cobora spre Uroi. Se făcea seară. Abia atunci văzu familia de veverițe ce intrau și ieșeau din cuibul lor, o gaură cam pe la mijlocul gorunului, vreo patru, dintre care cea mai mare trebuie să fi fost mama. Uitase de Decebal, Germisara și băile cu apă termală, uitase de soarele roșu ce cobora încet peste Uroi, gândul că va putea, în sfârșit, avea o veveriță în mâinile ei nu-i mai dădea pace. Avusese o bufniță, avusese un șoarece, un șarpe de casă și o barză cu aripa ruptă, dar o veveriță niciodată. Astea erau jucăușe, săreau ca titirezii, era greu să pui mâna pe una ca ele. Iar acum, urmărindu-le, văzu unde se ascund și hotărî, cu riscul să se rupă craca gorunului cu ea, să cadă și să-și rupă picioarele, fără veveriță nu se întoarce acasă. Caprele n-o părăseau în cazul că va zace sub gorun, se gândi, deja stăteau toate lângă ea și așteptau să coboare la Hulă, maică-sa va observa întârzierea și va pleca cu Ion, dacă taică-su nu venise cu cursa de cinci, va urla de nebună peste holde, pentru că se auzise că fugiseră niște pușcăriași închiși pentru crime, ucigași ori violatori, cine știe, maică-sa va striga până-n cer numele ei, caprele o vor proteja de frig, va fi găsită și salvată, ea și veverița ce-o va ascunde în traistă. Se descălță și începu să se cațăre în gorun. Aproape era în fața găurii unde intraseră veverițele când o rază roșie ca sângele o izbi direct în ochi. De aici, cu toată coroana bogată, putea vedea mult mai bine Uroiul. Se gândi că ar fi trebuit să se cațăre chiar din primăvară în gorun și să deseneze minunea ce apăruse sub ochii ei. Două veverițe ieșiră cu o repeziciune nemaipomenită afară, zgâriindu-i mâna întinsă spre intrarea în gaura lor. Sângera.

– Nu-i nimic, își zise, eu mi-aș apăra casa la fel ca și ele, nu mor din asta…

Vârî mâna în gaură. Era adâncă. Ajunsese aproape până la umărul ei. Veverița o mușcă de degete.

– Au! Te prind, mă auzi, strigă, te iau cu mine acasă chiar dacă-mi muști de o sută de ori mâna.

O prinse. Veverița țipa ascuțit, se zbătea între degetele ei, o durere nebună trecu prin toată mâna dreaptă, dar nu renunță. Trăgea animalul îngrozit în sus până ajunsese cu el la lumină. Se priviră scurt în ochi. Ea, fericită. Veverița speriată de moarte. O clipă se gândi că este o crimă ce face, dar dorința de-a poseda această vietate era mai puternică decât pietatea. Traista o avea agățată la gât. Vârî animalul în ea și o închise la loc. Erau destule găuri ca să poată respira.

– Acasă cu noi, comandă, și caprele fugiră pe cărarea spre Hulă.

Se întunecase. Era însă lună plină. Trecu prin cimitir, ca să scurteze drumul, coborî în fugă cele câteva sute de metri până acasă, deschise poarta și intră în ocol cu caprele.

– Credeam că te-au atacat pușcăriașii, zise maică-sa, tocmai îl rugasem pe Ion să mergem să te căutăm.

Mână îi sângera puternic. Hainele i se înroșiseră de-atâta sânge pe partea dreaptă.

– Ce s-a întâmplat? întrebă maică-sa, cum de te-ai rănit așa de rău?

Nu răspunse.

– Mai avem cușca aia în care stătea buha? întrebă.

– Este în spatele cotețului, zise maică-sa, la ce-ți trebuie cușca?

Fugi la colțul cu trandafiri, deschise poarta grădinii, luă cușca agățată de coteț și intră din nou în ocol. Deschise portița cuștii, băgă cu mare grijă mâna în traistă, apucă vietatea și o aruncă în noua ei casă. Portița se închise. Veverița era a ei.

– Ce-ai făcut, țipă maică-sa, ai luat puiul de la mama lui, tu ești oarbă, nu vezi ce micuț este?!

– Acum o să fiu eu mama lui, zise și încercă să ajungă la ligheanul cu apă de la fântână.

– Ai să iei puiul imediat și ai să pleci…

– Nu, țipă, este întuneric!

– Scoate puiul, zise maică-sa, pune-l în traistă, roagă-te la Dumnezeu de-aici până la Rodină, zise, pentru că mă gândesc că trăia într-unul din gorunii ăia bătrâni, iei lămpașul să ai lumină, continuă, te cațări direct la cuib și-l pui acolo…

– Da’ mi-e frică…

– Ai auzit? Acum!

Scoase cu mâna sângerândă puiul din cușcă, îl închise în traistă, luă lămpașul pregătit și începu să fugă ca o apucată spre Hulă, apoi pe cărarea ce semăna acum cu un tunel al morții, se ruga cu voce tare, gândindu-se că o aud mai ușor îngerii, ori vin unii morți care îi fuseseră dragi ca oameni vii și o ocrotesc de toate cele rele sub acei goruni care acum, cu toată luna plină, păreau niște monștri negri și neprietenoși. Lăsă lămpașul sub gorun și începu să se cațăre. Era o liniște cum numai în cer putea fi la ora aceea. Luă veverița și o împinse în gaura copacului. Celelalte erau acolo, le putea auzi cum se mișcă. Coborî cu grijă, luă lămpașul și începu să fugă spre drumul satului. Trecu din nou prin cimitir. Luna  lumina crucile mai înalte. Sub una zăcea o femeie frumoasă ce murise de vreo zece ani la nașterea copilului. Deseori se uita la fotografia acestei femei tinere și îi părea rău că stă acolo sub pământ și nu afară cu tot satul. Unele cruci erau albe și acum păreau că se lungesc spre cer și capătă o altă culoare. Greierii cântau veseli pe marginea drumului. La casa parohiei, de ani de zile ocupată de miliția satului, se auzeau râsete și voci de bărbați. Maică-sa o aștepta pe piatra de la drum.

– Să știi că am fost în urma ta, zise, dacă ai aruncat puiul pe deal… nici nu vreau să știu ce te paște mai târziu…

– L-am lăsat în casa lui, zise și începu să plângă în hohote.

Fusese prea mult. Lupta să prindă puiul, mâna ce zvâcnea deja de durere, drumul pe întuneric până la Rodină și înapoi, faptul că a pierdut din nou, pentru că se lăsa condusă de impulsuri și nu gândea ce va urma după un astfel de act eroic, mustrările de conștiință, dacă puiul va trăi, dacă mama lui îl mai vrea, dacă n-o fi murit de atâta emoție și frică.

– Crezi că moare puiul? întrebă, păsările nu-și mai vor copiii dacă miros a om, crezi că veverița îl părăsește?…

– Nu, zise maică-sa. Veverița îl va ocroti. Arată-mi mâna!

Era numai sânge coagulat. Ardea.

– Este noapte, zise maică-sa, dispensarul este închis, mâine mergi acolo, ai nevoie de iod… acum te curăț cu vinars și vei dormi.

– O să-mi taie mâna?

– Vrei să încerci din nou?

– Nu, zise, este mâna dreaptă și fără ea nu mai pot scrie, nici desena…

– Subiectele de scris și desen le ai deja, zise maică-sa, spălându-i rănile cu țuică fiartă de două ori.

O bandajă și o trimise în pat. Îi era foame. Bucata de pâine și mărul mai erau în traista murdară. Simți o căldură suavă ce se întinse de la mână spre picior, de la picior spre umeri, ochii i se închideau singuri, cu toate că încerca să se gândească la cele pățite, adormi și visă că zbura peste gorunul cu pricina odată cu zânele și că nimic nu era mai frumos sub soarele de prânz ca acel zbor, pentru că nici asta nu încercase niciodată în viața ei de om.

– Are febră, o auzi pe infirmiera de la dispensar, trebuie s-o ducem la Geoagiu la spital…

– De ce? întrebă maică-sa, nu-i puteți da o injecție cu penicilină?

– Nu, zise femeia, nu vezi că delirează, femeie, trebuie dusă la spital.

Cineva veni cu trăsura colectivului și învelită într-o pătură o lungiseră pe banca din spate. Din când în când deschidea ochii, vedea copacii de pe Drumul Țării, auzea cum vorbesc sârmele de telegraf, ciripitul păsărilor și simțea vântul firav ce-i mângâia obrajii încinși. Apoi i se făcu extrem de cald și nu mai auzi nimic. Zbura din nou.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.