Deși pe afară, pe la Bucureștiul de azi, e cam vânt venit de cine știe de unde, soarele nu se lasă mai prejos și luminează orașul acesta care odinioară era ca o grădină. Prilej să poposim, imaginar, firește, pe Podul de Pământ, Calea Plevnei de azi, la intersecţia cu actuala stradă Vasile Pârvan, unde se afla vestita Grădină a lui Giafer.
În mijlocul unei livezi de nuci, un turc, pe nume Giafer, a deschis o cârciumă, iar bucureştenii veneau „La Giafer” să petreacă de Sfântul Toader, de Sânziene şi de Carstovul Viilor, dar și cu alte ocazii, că omul, indiferent de veacul în care a trăit, a petrecut și s-a bucurat.
„Se îndreptau bucureştenii spre Giafer cu paporniţele doldora de mâncare, cu ploştile şi damigenele pline ochi…” scriu cronicile vremii.
De Sfântul Toader, în Grădina Giafer, bărbaţii îndeplineau un ritual ciudat: datul câinilor în tărbacă. Acest supliciu la care erau supuse bietele patrupede însemna legarea lor cu sfori şi răsucirea în aer cu mare iuţeală până când animalele ameţeau, spre distracţia generală. Aceste obiceiuri au persistat până în anul 1934, când au fost interzise de Societatea pentru Protecţia Animalelor.
Grădina Giafer, în care se petrece acţiunea unui capitol din romanul Ipsilant şi Tudor de Gr. H. Grandea (Grădina Giaferului, în „Albina Pindului”, II, 1869, p. 85), era situată „peste drum de biserica Sfântul Constantin de pe strada cu acelaşi nume” (localizarea îi aparţine lui I. Roman). Grădina lui Giafer a existat până târziu, iar Constantin Bacalbaşa îşi aminteşte că vara, cu câţiva ani înainte de 1877, „cine rămânea în Bucureşti se mulţumea cu grădinile Stavri şi Raşca, dacă era din lumea bună, sau cu Giaferul, grădina cu cai, leul şi cârnatul, dacă era de a doua mână.” (Bucureştii de altădată, vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti, 1935, p. 72).
Autorul descrie şi câteva obiceiuri ale bucureştenilor care se adunau în grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer. Acolo, fiecare cap de familie îşi întindea masa şi împreună cu amicii beau şi mâncau, după care învârteau o horă strămoşească, dar şi dansuri vesele. Bătrânii stăteau răsturnaţi pe iarba verde sub umbra deasă a copacilor şi fumau. Tinerii se aruncau „cu exaltaţie în arena danţului”. Când trecea furia dansului, toată „compania se punea pe bere şi pe mâncare, râzând şi gesticulând ca nişte nebuni”. Dar astăzi cum petrec oamenii? Astfel de grădini au dispărut, însă au fost înlocuite cu locante, berării, restaurante de toate categoriile, iar oamenii petrec tot ,,ca niște nebuni” ca să-l cităm pe Constantin Bacalbașa din cea importantă operă a sa, valoroasă sub raport documentar, Bucureștii de altădată, 4 volume scrise între 1927 și 1932.
