Ca să ne puteam imagina cum arăta vechiul București care era mai mult o pădure decât un oraș vă reamintesc un mic fragment din volumul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, extras din capitolul XII, intitulat „Una la mână!”: „Era pe la mijlocul lui Mai; aerul dulce al dimineței, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice și de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândea peste tot o suflare invitătoare; păsările săltând prin crengi, cântau acele mii de melodii sublime, care inspiră în inima omului și melancolie și plăcere.”
Printre grădinile dispărut se numără și Grădina cu Cai care se întindea în dreapta râului Dâmbovița între Bulevardul Elisabeta (azi secţiunea Kogălniceanu) şi Podul de Pământ (actuala Calea Plevnei). Era un spațiu aerisit, plin de verdeață, recunoscut pentru nucii săi cu coroane maiestuoase. Denumirea grădinii provine de la spectacolele de dresaj hipic organizate acolo. Bucureștenii veneau în număr mare să vadă trupa de circ a italianului Carol dar și caii dresați de un celebru polonez.
Amintirea ei este păstrată astăzi de o mică străduță adiacentă, numită chiar Strada Grădina cu Cai. Grădina cu Cai a fost un loc de petrecere emblematic din Bucureștiul secolului al XIX-lea, spațiu dispărut complet în anul 1882, în urma lucrărilor de rectificare și regularizare a albiei râului Dâmbovița. Între anii 1860–1865, antreprenorul N. Feldman a amenajat în interiorul grădinii pavilioane din lemn destinate băilor calde pe timp de vară. Prețul era de 2 sfanți pentru o baie obișnuită și 6 sfanți pentru două persoane. Pentru că tot am început cu un citat din Nicolae Filimon, vă reamintesc că în romanul Ciocoii vechi și noi, Nicolae Filimon evocă Grădina cu Cai ca un refugiu nostalgic pentru locuitorii Bucureștiului, descrisă drept un loc de relaxare la sfârșit de săptămână sub umbra nucilor. Autorul folosește această descriere, care înfățișează familii bucurându-se de muzică și repaus, pentru a reda autenticitatea atmosferei citadine din timpul domniei lui Caragea Vodă.
