Grigore Vieru: ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”

18 ianuarie 2017

3710

Lui Grigore Vieru (14 februarie 1935, Pererâta, județul interbelic Hotin, Regatul României–18 ianuarie 2009, Chișinău) îi cânta glasul poeziei ca o doină de jale, ca o doină de dor, îi străluceau ochii a lacrimă de rouă când vorbea despre neamul românesc de dincolo și de dincoace de Prut.

L-am văzut, unde altundeva decât la Radio, l-am văzut puternic și visător (avea visul lui de Unire cu țara), deși părea fragil ca o candelă în furtună, l-am văzut vorbind despre poezie dar și despre patria cea mare. Era într-o dimineață, nu cu mult înainte de definitiva-i plecare spre alte dimensiuni, și am realizat că poetul Grigore Vieru voia să știe dacă visul lui va prinde contur în inimile celorlalți. A plecat lăsându-ne moștenire spirituală visul lui dar și poezia clădită tot din vis.

Despre această ”candelă a speranței”, despre poetul visului de unire, Eugen Simion scria: ”Este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil…”

Pușa Roth

Poeme de Grigore Vieru

Ars poetica

Merg eu dimineața, în frunte,
Cu spicele albe în brațe
Ale părului mamei.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept
Al lacrimii tale.
Vine moartea din urmă
Cu spicele roșii în brațe
Ale sângelui meu –
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Și toți suntem luminați
De-o bucurie neînțeleasă.

A căzut cerul din ochii tăi

A căzut cerul din ochii tăi
Și s-a fărâmițat.
A căzut de pe fața ta soarele
Și-a înghețat.
Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutîndu-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n țărâni.
Ca un pom doborât
Însuși graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atât de singur,
Atât de singur
N-am fost nicicând!

Biblioteca de rouă

Frate,
am văzut țări bogate
în care-aș fi rămas
la fel de sărac.
Frate,
e plină lumea de punți
pe care trebuie să le treci
înfrățindu-te cu dracul.
Frate,
eu pot muri oricând,
dar nu și oriunde.
Eu nu pot muri
decât cu chipul răsfrânt
”în acest geniu al ierbii
care e roua“.

Cantec de dragoste

Ai pescuit
soarele meu în zori
și i-ai scos
icrele roșii.
Ai pescuit
dealul meu
și i-ai scos
icrele negre.
În jarul
cântecului ei
se coace pâinea privighetorii:
rumenă roză.
Iar tu
cu-nnegurare asculți
glasul ei rourat
și cântecul meu.
Ferice de cel
care se multumește
c-o pâine
muiată-n uleiul liniștii!

Eminescu

La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu stiam că dor mi-era de dânsul,
Nu stiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară – Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu mă poate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră – Eminescu.

Suntem în cuvânt si-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!

Frumoasă-i limba noastră!

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfânt-a noastră.

Lui Mihai Eminescu

Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

La Mănăstirea Căpriana

La Mănăstirea cea Căpriana
Bate un clopot în zi de duminică
La Căpriana rană pe rană,
Rană pe rană se vindecă.
Intră în templu, om al durerii.
Nu-i o ruşine să intri-n biserică.
E o ruşine liniştea serii
A o preface-n cazarmă isterică.
Bate frumos un clopot,
Bate un clopot
Al învierii şi bunei vestiri!
Vine din cer un şopot.
Vine un şopot
Şi mă ridică din mare pustiiri!
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana un miros de crinişte
Iar la Putna, sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte.
Semn că ne vede, semn că ne-aude
Dragostea Putnei în zi de duminică.
Când în lumina viselor ude
Rană pe rană în taină se vindec.

Reaprindeți candela

Reaprindeti candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini și la picioare,
Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne Cel din slăvile creștine,
Ce păcate oare-ai săvârșit
Că te-au dus acolo și pe tine
În Siberii fără de sfârșit?!

Toate le ierți,
Doamne de Sus,
Cu blândețe măreață,
Chiar și pe cei care te-au dus
În Siberii de gheață!

Ninge frigul și pustiul plouă,
Degerată-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul și lumina Ta.

Doamne, intră și-n a mea chilie
Și-amândoi, răniți și înghețați,
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi frați.

Toate le ierți,
Doamne de Sus,
Cu blâdețe măreață,
Chiar și pe cei are te-au dus
În Siberii de gheață!

Candela

Tineri eram
Și iubeam poienile roșii,
Poamele păduratice, brazii
Carpaților, pe care-i
Vedeam în vis.
Aveam fiecare
Cărarea lui
La capătul căreia
Ardea câte-o candelă.
Ne povesteai, în seri.
Limba
Română.
Alt aer, alt cer, alte
Stele
Deasupra
Ei străluceau.
Eram copii de țărani
Și credeam în cuvinte.
Da, chiar ele erau
Uleiul cel sfânt din candelă.

Casa

Oamenii la noi
Primăvara
Scot din malul Prutului
Lut pentru casă:
Îi scot pe străbunii noștri
Prefăcuți în lut.
Pe urmă,
Frământă, dureros, lutul
Până când
Le sângeră picioarele.
Apoi
Femeile pictează pe horn
Cocoși și flori stilizate,
Bărbații sparg podul
Să treacă lumina electrică,
Bătrânii se încălzesc
Cu spatele la sobă,
Copiii zgârie obrazul pereților
Și fac pipi pe fața casei.
Iar lutul
Scade tot mai mult,
Și gropile acele, pe sub pământ,
Înaintează tot mai mult
Către sat.
Și vine o primăvară
Când lumea se aude săpând
Chiar sub casa ta.
Atunci copiii tăi
Scot din casa cea mare covorul
Și se mută la margine de sat
Unde-și fac o
Casă nouă.

Formular

– Numele şi prenumele?
– Eu.

– Anul de naştere?
– Cel mai tânăr an
când se iubeau
părinţii mei.

– Originea?
– Ar şi semăn
Dealul acela din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.

– Profesiunea?
– Ostenesc în ocna cuvintelor.

– Părinţii?
– Am numai mamă.

– Numele mamei?
– Mama.

– Ocupaţia ei?
– Aşteaptă.

– Ai fost supus
Judecăţii vreodată?
– Am stat nişte ani închis
În sine.

– Rubedenii peste hotare ai?
– Da. Pe tata. Îngropat.
În pământ străin. Anul 1945.

Nu am, moarte, cu tine nimic

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

La 8 ani de la trecerea în eternitate a poetului Grigore Vieru, membrii Asociaţiei Obşteşti ”Onoare, Demnitate şi Patrie” (ODIP) au organizat astăzi, miercuri, 18 ianuarie 2017, începând cu ora 15.30, un omagiu dedicat marelui poet român Grigore Vieru. În cadrul evenimentului, participanții au depus flori la bustul Poetului de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, au recitat poezii din creaţia sa, și au interpretat cântece compuse pe versurile lui Grigore Vieru. ”De 8 ani suntem mai săraci, de 8 ani suntem fără Grigore Vieru. Acest mare poet al neamului românesc, prin modestia și simplitatea sa, a promovat cele mai frumoase valori ale neamului nostru – iubirea față de mamă, față de limba română și neamul românesc”, a precizat Vlad Bileţchi, preşedintele AO ”Onoare, Demnitate şi Patrie” (ODIP).

Pe data de 18 ianuarie 2009, poetul Grigore Vieru s-a stins din viață, în urma unui tragic accident rutier.

Vezi și: Știri: Concurs internațional de creație literară „Grigore Vieru” al revistei Apollon (15 decembrie 2016–15 ianuarie 2017)

Doina și Ion Aldea Teodorovici – Eminescu, pe versuri de Grigore Vieru