Hârtia fusese cândva albastră, acel albastru-indigo al colilor mari pe care bunica le ținea sul și din care extrăgea câte una în foșnet scurt pentru a-mi îmbrăca caietele de școală, pentru a împacheta misterioase prăjituri în pachete lunguiețe dăruite rudelor sau pentru a acoperi vreun ochi de geam la vremea când ierburile se uscau încet, strânse în buchete sau întinse tăcut pe foi de ziar în încăperi cufundate în semiîntuneric. Acum albastrul acela adânc, liliachiu, închis ca gențiana, se decolorase după ce timpul trecuse peste el. Și mai era ceva. Se vedea în culoarea aceea spălată de vremuri, ajunsă cenușiu-sinilie, că se va sfărâma atunci când o voi atinge. Am întors atunci micul tablou cu fața în sus și i-am mângâiat rama colorată în auriu bătrân. Crăpase stratul de lac roșcat-chihlimbariu, mii de firișoare șerpuiau întretăindu-se într-o nesfârșită rețea ce se pierdea printre florile reliefate în colțuri și pe marginile exterioare ale micii rame baroce. Până și sticla ce proteja fotografia, deși limpede, evoca vremuri trecute. De dincolo de ea, strălucind stins sub foaia de sticlă subțire, văd fotografia veche, atât de bine știută. Este o fotografie alb-negru, dar știu că e luna mai și că fata așezată în iarbă, lângă trunchiul unui copac uriaș poartă o rochie bleu. Rochia are buline mari și albe împrăștiate pe plisajul ce îi înconjoară fetei gambele cuminte adunate una lângă cealalaltă, lungite până la gleznele subțiri și până la sandalele albe în curelușe subțiri ce îi îmbracă picioarele. Îți ține mâinile în poală ca și cum ar avea ceva ascuns în pumni, iar decolteul pătrat, larg și puțin adânc dezvelește pe jumătate umerii tineri. Fetei din fotografie îi strălucesc ochii sub sprâncenele arcuite frumos. Bretonul dat ușor într-o parte lasă să se vadă fruntea senină și înaltă, iar părul ondulat și negru îi e dat după urechea stângă lăsând să se vadă bobul strălucitor al cercelului. Are gura cu buze pline, fin desenate și zâmbește blând, dar în același timp un pic îndrăzneț, ca o sfidare de adolescent adresată lumii întregi. Dincolo de trunchiul gros al copacului cu frunze mari care o străjuiește se desenează în pete de lumină și întuneric o margine de pădure către care fuge iarba inundată de soare. O mângâi cu ochii pe fata cea frumoasă și îmi vin în minte lucruri vechi și liniștite. Pierdute. Las fotografia înrămată pe lemnul roșu al biroului și aurul bătut al ramei se amestecă cu lacul de pe lemnul acela… se cufundă unul în altul, se contopesc și se scurg peste mâinile și peste genunchii mei. Fotografia prinde parcă viață și plutește licărind în chihlimbarul ce se rotește în volute grele. Perdele stacojii fâlfâie tăcut ca o aripă de bufniță, aerul e greu înmiresmat ca de petale cărnoase, căzute și pe jumătate descompuse, iar lumina s-a făcut mică și se prelinge pe pereți, peste rafturile greu încărcate de cărți și peste podeaua parchetată cu stejar. Amintiri ca niște fotografii decupate din reviste se plimbă nestingherite în aerul acela solid, se balansează și se freacă unele de altele rotindu-se în curenți invizibili. Peste toate însă văd obrazul senin al fetei, zâmbetul delicat și îndrăzneț laolaltă și ochii ei, ochii aceia strălucitori, căprui străbătuți de verde, atât de blânzi și de visători, câteodată ascuțiți de oameni și de viață. Și apoi vine mirosul, parfumul de violete de Parma, difuz și învăluitor, atât de plăcut și atât de așteptat. Mă înec cu lumina aceea filtrată gros ce îmi pulsează sub frunte. Dau cu palma să împrăștii valurile stacojii din fața mea și obiectele din jur se limpezesc. Doar parfumul rămâne undeva deasupra, nevăzut, neștiut, dansând ușor peste toate. Întorc tabloul cu fața-n jos și aburii arămii se prefiră în lumina strecurată lamă pe după draperii. Hârtia lucește stins, așa cum stinși sunt cei mai mulți dintre oamenii care au atins-o. Marginile pe unde e lipită pe dosul tabloului sunt încrețite și aproape s-au albit. Vreau să curăț rama aceea, deși nu voi putea schimba patina vremii adânc intrată în lemnul sculptat, în vopseaua aurie și în lacul roșcat așezate peste el. De fapt… cred că vreau să ating fotografia, să ating hârtia lucioasă trecută prin baia de argint, să știu că pun degetele unde alte degete s-au așezat, să mângâi fața, să ating fotografia așa cum sunt sigur altcineva a atins-o. Abia apăs pe-un colț și hârtia lipită se rupe într-un foșnet sec, uscat, fărâmat. Degetul îmi scăpă și îmi izbesc unghia arătătorului de un cuișor bătut pe dedesubt care fixează un carton gros și cafeniu peste fotografia prinsă în passe-partout. Floarea cuiului îmi intră sub unghie și durerea mică și ascuțită mă face să îmi retrag mâna. Cu stânga ridic tabloul și îl aduc în dreptul ochilor. Colțul rupt al hârtiei flutură ușor când mișc tabloul și zăresc ca prin vis ieșind în alunecare din spatele hârtiei sfâșiate și apoi plutind neverosimil în aer o fâșie de hârtie străvezie. Cade nesfârșit în legănări de frunză uscată hârtiuța aceea, se balansează în curenții slabi de aer și o ultimă rotire lentă se așază cu un oftat pe suprafața lăcuită a biroului. E o bucată de hârtie lungă de-o șchioapă, lată de un deget, subțire, aproape transparentă, de culoarea iasomiei. Se vede că este scris ceva pe dosul ei. Întind mâna și o întorc. Scrisul acesta cu litere înclinate și frumoase… Le cunosc atât de bine cunoscute, atât de personale, îmi sunt atât de dragi. Le regăsesc acum cu aceeași caldură cu care le vedeam pe pagina de gardă a cărților din bibliotecă: ”Din cărțile mele – A…”. Cele câteva cuvințele de acum se așază liniștite unele după altele, cu literele lor suple, aplecate ușor spre dreapta, cu majuscule de inițială, ronde, elegant desenate cu cerneală violet: ”Sunt fericită! Îl iubesc! 24-V-196…”. Trebuie să fi avut șaptesprezece ani pe atunci și își ascunsese fericirea și picătura de nemurire în spatele propriei fotografii înrămate. Iar timpul mă lăsase pe mine să descopăr gândurile și preaplinul de bucurie, fiorul primei, poate, iubiri de adolescentă. Întorc tabloul și o privesc din nou pe fată. E tot surâzătoare și ochii ei privesc la fel de blând și îndrăzneț. ”Da, mamă, ți-am găsit gândul. Mă bucur pentru tine, pentru vremea aceea în care erai fericită și îndrăgostită. Eu, cel de acum, o înțeleg pe adolescenta care ai fost și sunt bucuros că o pot găsi pe ea și astfel te pot regăsi pe tine. Fie și numai așa, în patru cuvinte simple. Mi-e dor de tine, mamă, te rog mai dă-mi câte un semn.” Mirosul de violete devine o clipă mai puternic, mama mea ce tânără îmi zâmbește din fotografie blând și nesfârșit.
*
Iau bilețelul între degete, îl mai privesc o dată și îl strecor acolo de unde căzuse. Îl împing sub hârtia de pe spatele tabloului, până când nu se mai vede. Colțul desprins, acolo pe unde au intrat degetele mele, se zbate ușor. Voi așeza bucata desprinsă la locul ei, o voi lipi atent și ea va sta din nou întinsă. Hârtia aceasta veche, hârtia care a fost cândva albastră.
Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa
