Document
Dacă tot am rămas de la ultimul Decupaj pe baricada întâmplărilor estivale și a muzicii ușoare, mă voi opri de astă dată la un dialog avut, cu foarte mulți ani în urmă, cu compozitorul și cântărețul Horia Moculescu, dialog ce s-a desfășurat la limita stresului estival și în culisele festivalurilor muzicale. O discuție foarte interesantă și plină de onestitate, care a și fost publicată în pagina Pentru minte, inimă și literatură a revistei Flacăra (nr. 48 din 1981), „în loc de cronică muzicală”, pe care o voi retrăi, acum, aici, alături de voi, în acest nou Decupaj. Un ciob păstrat din oglinda spartă a vremurilor trăite odinioară.
Cornelia Barbu (Bartels): De la început dv., Horia Moculescu, ne-ați declarat că sunteți un om onest și că, în consecință, veți vorbi cu onestitate despre muzica ușoară. Dezvăluiți-ne – cu onestitate! – de ce nu mai cântați de-atâta vreme? Cu ani în urmă, la Mamaia, în plin sezon estival, oamenii se duceau la restaurantele „Modern”, sau „Marea Neagră” ca să-l asculte pe Horia Moculescu. Dar acum…
Horia Moculescu: Nu pot spune că vinovata principală este vârsta. Dar ca să cânți pe scena unui restaurant nu e deloc ușor. Pentru că ești obligat să cânți piesele românești la nivelul celor pe care le imporți, oferindu-le aceluiași public. Eu am cântat întotdeauna nu „procentual” muzica românească și nici cu convingerea compozitorului implicat. Îmi alegeam piesele românești cu grijă, cu experiența dobândită în turneele din străinătate, unde constatasem, cu orgoliu patriotic, că avem o muzică ușoară de o calitate extraordinară…
C. B.: Nici chiar așa! Vorbeați de onestitate…
H. M.: Nu m-ați înțeles. Toată problema este cum cânți muzica ușoară românească. Nu ce cânți? Niciodată muzica românească nu a fost criticată. Ci numai textele.
C. B.: Cum se explică avalanșa de texte proaste, submediocre? Și de ce în cazul unor asemenea texte, nu iau atitudine chiar compozitorii?
H. M.: Marea majoritate a compozitorilor pe care-i cunosc sunt oameni foarte cultivați. Toți își propun un barem artistic elevat. Nici unul nu și-ar putea permite, din pornire, să propună o melodie pe niște versuri stupide; dimpotrivă. Dar să privim și reversul medaliei. De exemplu, radioul s-a abținut luni în șir să difuzeze melodia lui Gelu Solomonescu, Evrica. Știți de ce? Pentru că cineva a spus vigilent: „Dar dacă se va înțelege nu «evrica» ci «evreica»?” Iar mie mi se scrie, pe o fișă aparținând melodiei 10 ore și ceva, „Atenție la text”, fiindcă în versurile respectivei melodii, semnate de George Țărnea, se spune: „Și în fine, la orele unu/ Nebunii vor trage cu tunu.” Chiar să nu fi fost înțeles mesajul antirăzboinic al poeziei, atât de net și atât de clar, deși rostit într-o formulă originală?
C. B.: Ne sugerați ideea că factorii de decizie, redactorii muzicali ș.a., ar încuraja numai acele melodii cu texte minore, fără „probleme”?
H. M.: Eu vă prezint numai fapte. Iată încă una: o persoană cu putere de decizie, tot din Radiodifuziunea Română, la versul „Sunt un om/ ne-nvins,/ dar poate de înfrânt”, dintr-o poezie pe care o pusesem pe muzică, mi-a replicat: „Cum, tovarășe Moculescu, noi putem fi înfrânți?” Există câteva sentimente omenești, prin definiție inatacabile ca pretexte pentru o melodie de muzică ușoară: despărțire, moarte, durere etc. Dar oare ne putem mărgini doar la ele? Nu vom ajunge să ignorăm, prin numărul imens de variante de texte pe aceeași temă, celelalte sentimente care ne definesc, ne frământă, fac parte din ființa noastră? Credeți că acea poezie a lui Jacques Brel, cântată de Serge Lama, J’arrive, ar fi putut fi prezentată publicului nostru prin intermediul RTV-ului?
C. B.: Dar s-a prezentat!
H. M.: Da, dar nu ca o melodie a compozitorilor noștri. Noi excelăm printr-o anume pudoare, ca să nu-i zic altfel, în afirmarea sentimentelor mari, puternice, drept care, în mod inevitabil, ajungem ca textele acceptate de persoanele amintite să fie minore, neutre, palide sau de un patriotism searbăd. Apropo de temele abordate de muzica ușoară. În 1978 am primit un telefon de la un redactor muzical al Televiziunii, prieten cu mine, care mi-a spus că are nevoie de o primă audiție. „Am o melodie de dragoste”, i-am spus, iar el mi-a replicat: „Poate să fie vorba despre dragostea dintre el și parc, el și munte, el și mare, el și viață, el și stele, chiar el și muncă, dar nu cumva să fie vorba despre dragostea dintre el și ea.” Bineînțeles că acea primă audiție n-a mai avut loc. Desigur, din cauza mea!
C. B.: Să nu uităm totuși acele frumoase cântece de dragoste pentru țară, pentru natura noastră…
H. M.: Nu cred că există o altă țară din lume al cărei nume să fie pomenit atât de des în muzica ușoară. Nicicând o pereche de îndrăgostiți nu va fredona, plimbându-se, un marș revoluționar, după cum n-aș vedea cum în momente de răscruce ale unei națiuni s-ar putea cânta, imnic, melodii de muzică ușoară. Fiecare gen, separat, are destinația lui. Nimic rău în asta, dar ne paște un mare pericol, acela de a transforma sentimentul patriotic într-unul patriotard.
C. B.: Vorbiți-ne, vă rugăm, și despre compozitori. Ei nu greșesc niciodată?
H. M.: Nu e normal să mai greșească uneori și ei?! Le putem cere capodopere în fiecare zi? Ne nemulțumesc – și nu o dată – melodii străine, cântate și răscântate pe scenele lumii, melodii care ajung la noi în urma unei selecții, a unei cerneri cu toate sitele naționale și internaționale, darmite o producție românească abia născută! Și încă ceva. În măsura în care suntem – cum suntem acum –lipsiți de posibilitatea confruntării cu producțiile altor națiuni, nu numai pe scenele unor festivaluri internaționale la care ajungem întâmplător, dar și pe scenele românești, nu vom avea niciodată, nici noi, nici publicul, imaginea reală, exactă a talentului și a profesionalismului compozitorilor noștri. Există interpreți străini care, în asemenea festivaluri, au descoperit nenumărate splendori componistice românești, revelându-ni-le sub o lumină nouă.
C. B.: Noi n-avem astfel de interpreți?
H. M.: Ba avem, dar la noi primul criteriu de selecție al interpreților este cel estetic (mai pe românește, cum arată cântărețul sau cântăreața) și nu calitatea vocii. (Sunt convins că la televiziunea noastră n-ar fi fost niciodată „promovat” un cântăreț ca Aznavour, de pildă.) E bine că ați lărgit, vorbind despre interpreți, discuția, fiindcă problemele muzicii ușoare nu se limitează doar la acelea ale actului de creație. Trebuie aduși în discuție toți factorii implicați. Nu numai cei umani (și inumani!), ci și factorii materiali. Nu avem instrumente competitive.
C. B.: Dar se poate face muzică bună și cu o singură chitară! Mă refer la muzica tânără.
H. M.: Sigur că da. Cunosc interpreți de muzică folk – eu nu cunosc termenul de „ muzică tânără” – care au progresat, în ultimii cinci-șase ani, spectacular ca instrumentiști, după cum sunt și alții care n-au descoperit niciun acord în plus față de cele trei cu care au debutat.
C. B.: Ce ne mai puteți spune despre interpreți?
H. M.: Numărul lor, în mod nefiresc, este în continuă scădere. Cauzele sunt de ordin strict organizatoric: lipsa unei școlarizări universitare, lipsa stimulentelor materiale, ca și a celor morale, prin dispariția oricăror concursuri de interpretare. Am vorbit mai înainte despre „Cerbul de aur”. Să vorbim acum și despre Festivalul Național de la Mamaia (altă dispariție regretabilă, festival care trezise o adevărată efervescență creatoare atât în rândul compozitorilor, cât și în acela al interpreților). Îmi pare rău că, în legătură cu festivalul de la Mamaia, în revista Flacăra s-au scris câteva lucruri fără acoperire în fapte. Cum că, de exemplu, la acest festival erau în joc mari interese. Haideți să vă fac o mărturisire. La ultimul festival, cel din 1976, când am obținut primul meu premiu (al III-lea), diploma mi-a fost înmânată în subsolurile Teatrului de vară, iar imensa sumă cu care am fost recompensat și pentru care, chipurile, ar fi meritat să-mi vând onestitatea, a fost de 2.213 lei. Îmi pare rău, de asemenea, că recent Mircea Diaconu a scris tot în Flacăra că muzica ușoară este „afacerea câtorva indivizi”. Cine sunt aceștia, ce afaceri fac ei? Aș putea fi de acord, în ultimă instanță, cu ideea de „afacere”, dacă mă gândesc că formația Beatles a reabilitat balanța de plăți a Angliei. Deci, n-aș exclude posibilitatea ca muzica ușoară românească să fie una din marile producătoare de valută.
1981
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
