Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Este dăunător şi frustrant faptul că încă nu există analize pertinente şi utile privind aşa-zisa perioadă comunistă din istoria României. Regimul politic instaurat în 1946, cu avatarurile pe care le-a cunoscut pe măsura ”indigenizării” sale, a fost trecut peste noapte la index, iar voci întărâtate politic ori ale oportuniştilor agresivi, cu ranchiuni mai vechi sau mai noi, s-au avântat în ditirambi anticomunişti.
Cei mai mulţi nu şi-au dat măcar seama că limbajul lor este unul marxist-leninist în oglindă. La lipsa de cunoaştere a unei perioade istorice destul de lungi s-a adăugat acest hallo, menit probabil să intimideze pe cei care au cunoscut din interior comunismul şi să inducă tinerilor o rezervă utilă unor manevre politice oportuniste.
A sosit probabil momentul să apară clarificări fără de care nici o strategie politică nu va putea fi susţinută temeinic, iar perioada de tranziţie se va eterniza cu adevărat.
Nu am ambiţia de a întreprinde o analiză cu adevărat cuprinzătoare, ci doar să semnalez unele caracteristici ocultate încă de vârtejul sentimentelor şi mai ales al resentimentelor şi care, dincolo de evidenţele prea încărcate afectiv, ar putea să fie utile unei înţelegeri mai pronunţate ale aspectelor patologice ale politicilor mai vechi sau mai noi.
Mai întâi, aș vrea să reamintesc originea eminamente străină de viaţa politică românească, şi de ţară în general, a regimului comunist. În România nu a existat practic cu adevărat un partid politic comunist, nici în perioada interbelică, şi nici măcar în timpul ”construirii” socialismului. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după o încercare eşuată de creare a unui partid comunist, cei care a fost numiţi comunişti făceau parte dintr-o serie de grupuri ilegale susţinute şi folosite de o putere străină – Uniunea Sovietică.
După război, când celelalte partide politice au fost nevoite să intre în legătură cu aceste grupuri din cauza deznodământului inevitabil al luptelor, nici atunci, un partid comunist nu a fost înregistrat la vreo instanţă juridică. Acest lucru nu s-a întâmplat nici în perioada de glorie, când regimul politic comunist devenise popular prin independenţa afişată faţă de Uniunea Sovietică, adeverind o dată mai mult dispreţul lui ”suveran” faţă de lege ori legitimitate.
Deci, partidul comunist nu avea şi nu a avut niciodată o existenţă legală şi legitimă. O pură formalitate s-ar putea replica, dar această formalitate dezvăluie esenţialul: partidul comunist a fost în tot timpul existenţei sale în afara legii şi în afara ţării, adică nu a reprezentat niciodată în mod legitim naţiunea română, cu tot tapajul naţionalist caracteristic propagandei acestui partid, mai ales în epoca ceauşistă.
În al doilea rând, regimul comunist a fost impus cu forţa armelor unei puteri de ocupaţie. Delegatul sovietic, acreditat de coaliţia antihitleristă, a impus regelui numirea unui guvern comunist sub amenințarea că România nu va mai primi nordul Transilvaniei și că va fi obligată să plătească imediat despăgubirile de război. Alegerile care au urmat au fost un simulacru fățiș.
”Într-o țară a cărei cultură era dominată ancestral de sentimentul antirusesc – atestat de două secole de folclor – și ai cărei țărani au fost obligați să-și cedeze vitele pe simple hârtii, cum ar fi putut embrionarul partid comunist, adus de tancurile Armatei Roșii, să câștige, repetat, 90% din votul național în alegeri libere?”, se întreba cu îndreptățire Mattei Dogan.
Partidul care a preluat soarta ţării sub protecţia acestei puteri nu avea nici un fel de legitimitate, nu avea lideri recunoscuţi, nu avea cadrele necesare exercitării şi administrării puterii, nu întrunea practic nici una dintre condiţiile elementare necesare generării unui regim politic.
În al treilea rând, partidul comunist era condus, cu excepţia unui mic grup de muncitori comunişti eliberaţi din închisori, care urmau să-şi facă ucenicia de lideri, de internaţionalişti deznaţionalizaţi şi fără scrupule morale, selecţionaţi şi verificaţi cu cele mai necruţătoare mijloace de Comintern. Ei aveau o imagine aproximativă asupra realităţilor ţării şi singurul lor scop era să servească, cu fidelitate şi cât mai mare eficienţă, marea uniune a sovietelor şi pe liderul zeificat al comunismului mondial.
Acestui scop avea să se subordoneze orice act şi orice atitudine politice. Oricine s-ar fi abătut de la acest scop era imediat lichidat – un termen foarte uzitat printre comunişti – fizic sau în cel mai bun caz moral. În aceste condiţii este lesne de înţeles că oricare alt partid sau oricare alt politician nu putea avea decât o singură soartă – dispariţia din viaţa ţării, cu precădere prin distrugerea fizică prin mijloace scelerate.
Şocul comunitar a fost devastator. Potopul a şters de pe faţa pământului toate reperele. În faţa lui n-a mai rămas decât o singură soluţie – retragerea la adăpost: cei mai puţini, plini de cutezanţă şi încrezători în sprijinul Occidentului s-au retras prin luptă în munţi, sfârşind în moarte sau în închisori. Cei mai mulţi s-au închis în sine: au învăţat să tacă şi să-şi recâştige obiceiurile ancestrale, după principul ”zi ca ei şi fă ca tine!”
De aceea în momentul în care partidul comunist s-a autohtonizat prin specularea şi exploatarea sentimentului naţional al românilor, adeziunea a fost spontană şi cvasiunanimă în multe medii sociale. În momentul culminant al acestei farse sinistre – anul 1968 – orice încercare de a exprima vreo îndoială privind intenţiile lui Ceauşescu sau o opinie diferită, chiar în medii non-formale, era sancţionată prompt. A început astfel distrugerea paşnică şi masivă a încrederii în forţa comunitară, în capacitatea românilor de a constitui o comunitate politică solidară şi activă.
Zeul ni s-a arătat. Era ”unul de-al nostru” şi, deci, supunerea era absolut indiscutabilă. Iată una dintre explicaţiile pentru care urnirea românilor în 1989 a fost atât de dificilă şi a cerut atâtea victime. Iar urmarea a fost atât de sterilă. Energiile s-au epuizat, speranţa se năruise, nimeni nu mai cuteza să aibă idei. Iar dacă le avea nu-i rămânea altă soluție decât să vorbească în pustiu. Doar corul oportuniştilor, prezent ca o harpie la toate festinele, a fost cât s-a putut de gălăgios, schimbând textele la melodii cunoscute…
Sigur, au existat antecedente, ca întotdeauna, un grup mai mare sau mai mic de oportunişti au mimat entuziasmul interesat la debutul comunismului şi s-au înscris la ”răsplata jertfei patriotice”, ceea ce i-a făcut pe ilegaliştii comunişti să constate cu umor: ”puţini am fost, mulţi am rămas”. Şi probabil că revoluţionarii autentici din decembrie 1989 gândesc la fel. Comunişti convinşi în România au fost atât de puţini încât, după 1989, nici unul nu s-a manifestat public. Au fost mai mulţi visători dezamăgiţi, care, chiar şi astăzi, nu au scăpat de sentimentul de vinovăţie.
Cea mai bună terapie pentru astfel de maladii este analiza calmă, călăuzită de bunul-simţ. Este timpul să lămurim şi să înţelegem astfel de lucruri în linişte şi într-un mod suficient de cuprinzător încât cei care nu au trăit asemenea experienţe să poată înţelege măcar că acestea nu trebuie niciodată să mai fie repetate. Şi, bineînţeles, să nu ne lăsăm atât de uşor cuceriţi de opinii partizane, de ranchiuni meschine ori de o demagogie anticomunistă ieftină, folosită ca mijloc de parvenire şi care, de regulă, produc rezultate contrarii celor scontate.
Privind cu serenitate la originile regimului comunist în România, observăm cu uşurinţă că atât instaurarea lui, cât şi funcţionarea propriu-zisă s-au realizat prin import masiv de bolşevism: ideologie, limbaj, metode şi consilieri care, adesea, desfăşurau acţiuni directe în numele partidului comunist. Indiferent însă de capacitatea de a negocia a liderilor români, ori de calitatea vinurilor româneşti, sovieticii nu ar fi acceptat retragerea în 1958 a trupelor de ocupaţie dacă nu ar fi avut toate asigurările că nu se va produce vreun eveniment major care să pună în pericol regimul ”frăţesc”. Şi aşa a şi fost până când, în mod paradoxal, chiar ei aveau să aprindă fitilul la bomba cu întârziere pe care ”fraţii” lor au produs-o inconştienţi.
Comuniştii români, fabricaţi înainte de termen în retortele staliniste, erau pe deplin fideli şi, chiar în cazul reacţiilor de independenţă ale Iugoslaviei sau Ungariei, au dovedit exces de zel. În pofida ”criticilor” severe la adresa celor care considerau ca legitim importul de revoluţie, conducătorii sovietici nu au avut nici un scrupul în a-l aplica fără şovăire şi chiar în mod violent.
Se ştie că, în general, limbajele politice folosesc frecvent minciuna disimulată. În forme mai mult sau mai puţin subtile, exprimă şi difuzează adeseori contrariul a ceea ce se face în mod real în plan politic. Comunistul lucrează întotdeauna ”sub acoperire”, mai ales atunci când vorbeşte în public.
Limbajul politic al comuniştilor, sovietici înainte de toate, a înlocuit inclusiv subtilitatea diplomatică cu vehemenţa şi violenţa termenilor şi nimeni nu avea vreun scrupul să exprime exact contrariul a ceea ce se întâmpla în realitate. Şi vai de cei care se îndoiau de veritatea afirmaţiilor sau a negaţiilor, după caz, dacă se aflau sub autoritatea lor!
Importul de revoluţie a fost pentru ”lagărul socialist” călcâiul lui Ahile. Zguduirea monolitismului la centru, produsă mult mai târziu decât s-a sperat, a atras rapid un efect de domino. A fost poate surprinzător pentru unii că exact acolo unde părea că există semne de independenţă şi unde s-a afirmat o vreme o politică ce părea rezonabilă, reacţia în faţa confruntării cu un adevăr ocultat atâta vreme a fost cea mai violentă.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 1 mai 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
