Încep să scriu rândurile acestui Decupaj de toamnă în lumina satului natal. Totul din jurul meu îmi amintește de acele locuri acum atât de îndepărtate geografic dar, totuși, atât de aproape mie… Frunzele căzute auresc pământul luminându-l, iar crengile copacilor rămân dezgolite ca niște brațe subțiri ridicate spre cer a rugă pentru o nouă întâlnire. A rugă pentru o nouă primăvară. O așteptăm de pe acum cu speranțe de reînflorire, reînfrunzire, renaștere. E normal să fie așa. Să nu ne lăsăm adormiți într-o tristă, pesimistă hibernare. O invitație la speranță…
Căci, ce poate fi mai minunat decât să afli povești de toamnă, de departe, de la un om drag sufletului care-ți deschide, prin povestirile sale vii, ferestrele sufletului spre nostalgie, spre apropiere, ca o îmbrățișare de gânduri…
Aflu cum buna mea prietenă din București se bucură de toamna coborâtă în grădina din jurul casei de la țară și mă invită să mă alătur bucuriei ei povestindu-mi ce a mai trebăluit la sfârșit de săptămână pe-acolo. O iscodesc la telefon și mai aflu ce a cules din roadele pomilor din livadă, și toate poveștile ei nu fac decât să mă reînvăluie în lumina satului meu natal. Odinioară, adică, mai bine spus, cu zeci de ani în urmă, copil fiind, mă bucuram enorm de fiecare dată când ajungeam în Valea Plopului și-mi petreceam vacanțele acolo. Dar, mai ales, toamna. Aveam aceleași bucurii ca și prietena mea. Scuturam nucul și adunam nucile rotunde și încă învelite în coaja lor cu miros de iod. Mama le aduna împreună cu frunzele încă rămase verzi și ne spăla părul în fiertura pregătită în grabă. Părul lucea apoi ca mătasea în soare, având ușoare irizări roșietice, aurii. O mândrie.
Adunam merele grăbite să cadă la rădăcina pomului, cele mai multe, acelea sănătoase, rămâneau încă atârnate de ramurile subțiri și așteptau să fie culese la timpul cuvenit. Gospodinele casei făceau din ele delicioase marmelade, jeleuri, compoturi, strudele, plăcinte. Toate la un loc ne îndulceau din plin copilăria. Prunele brumării se mai lăsau alintate și rămâneau agățate cu ultimele puteri de crengile subțiri. Rupeam doar câteva, de poftă. Trebuiau lăsate să se facă bune pentru țuică. Asta era treaba bărbaților… Doar magiunul de prune cu câțiva mieji de nucă aruncați în fiertura din cazanele de aramă era cam ultima pregătire înaintea iernii. Ah, nici gutuile nu se lăsau mai prejos. Unele rămâneau multă vreme păstrate între ferestre, luminându-le în lungile, întunecatele nopți ale iernii. Delicioasa și delicata dulceață de gutui ne răsfăța, de asemenea, copilăria. Dar, de fapt, vă mărturisesc sincer că și azi mai simt aroma ei păstrată pe cerul gurii… cu toate că nu am mai avut ocazia să mai gust o asemenea delicatesă. Poveștile prietenei mele care a cules cu adevărat gutui, nu numai din amintiri, sunt pentru mine adevărate invitații la o dulceață, la o tacla, așa, ca între prieteni. Și eu vin mereu cu sufletul, cu emoțiile care mă însoțesc și îi mulțumesc în gând de fiecare dată pentru faptul că așa, prin frumoasele ei relatări, reintru în viața de-odinioară, retrăiesc câteva clipe în lumina satului meu natal. Cu adevărat îndrăznesc să-mi cobor pentru o clipă pașii într-acolo…
Știam că oamenii din curbura Biscăi și a Teleajenului sunt harnici și gospodari. Mărturie stau casele, gospodăriile lor, atât pe-afară cât și pe dinăuntru.Adevărată frumusețe și bogăție. Știam că oamenii din Posești, din Bătrâni, din Starchiojd, din Valea Screzii sau Valea Plopului, Valea Anei ori Nucșoara sunt oameni scunzi și neobosiți și au, mai ales, ochii deschiși la culoare, de parcă ar fi adunat tot cerul în ei. Și mai știam că femeile sunt neîntrecute în hărnicia lor, ele singurele ducând grija casei, a familiei, a gospodăriei și asta o făceau de-o bună bucată de vreme, ajungând să fie nădejdea și mândria satelor, a comunelor. Și unde mai pui și măiestria lor în țesut, cusut. Adevărate comori de forme îmbătate în culoare, împletite cu talent.
Știam că bărbații sunt plecați la muncă în oraș. Munca în uzine, fabrici, la schelă îi fura peste săptămână de la treburile casei, ale familiei. Veneau ca oaspeți acasă, sâmbăta și se-ntâlneau, ceremonial etern, doar la masa de duminică, la biserică, apoi la horă. Și-atât. Apoi începutul unei noi săptămâni care înseamna plecarea din nou la muncă, departe de casă pentru încă o săptămână. Rata aduna încă dis-de-dimineață oamenii care așteptau la capătul satului, la marginea drumului să fie luați și transportați la lucru. Femeile rămâneau să-și continue gătitul, gospodăritul, adunatul fructelor. Doar bătrânii mai rămâneau cu ele, ajutându-le acolo unde le mai ajungeau puterile și înțelepciunile adunate după o viață de trudă și hărnicie.
Îmi amintesc cum odată, de mult, am ajuns într-o sâmbătă dimineața în sat. Liniștea se lua la întrecere cu frumusețea neobișnuită a acelei zile de noiembrie. Și dacă noi, cei tineri, vizitatori ai satului, veniți de undeva de la oraș, ne bucuram că încă era cald și soare, iar copiii satului își prelungeau fără nicio grijă joaca, bătrânii ridicau ochii îngrijorați spre cer chemând ploile. Parcă îi aud șoptind: „Rămâne sămânța de grâu în pământ ca-n cuptor, uscată, și-apoi primăvara nu mai încolțește. Așa rămâne în pământ…”. Gândul bătrânului nu a mai avut curaj să continue. A rămas într-o tăcută așteptare a ploii. M-am uitat și eu la cerul albastru. Dar cerul era ca lacrima bătrânului obosit de-atâta căutare în zarea senină după norii salvatori, aducători de ploaie.
Femeile făceau ultimele pregătiri până la venirea „navetelor” cu muncitorii satului. În curând, furnicarul își va reîncepe înzecit trepidația muncii. Vor sosi bărbații. Se vor auzi din nou bătăile ciocanelor, ale topoarelor. Vor repara ce e de reparat, vor gospodări ce a mai rămas de făcut. Dar, mai ales, moara își va reîncepe tic-tacul bătăilor chemând oamenii la măcinat porumbul, grâul adunat cu trudă și grijă la sfârșitul verii. Căruțele s-au pus în mișcare și scârțâitul roților s-a luat la întrecere cu zumzăitul tranzistoarelor purtate pe umăr de căruțașul venit de la oraș. Deh, tributul civilizației…
Satul reîncepe să zumzăie. Scârțâie cumpenele fântânilor. Grădinile trebuie udate. Vitele în grajduri așteaptă însetate apa răcoroasă… Satul trăiește. Familia își rotunjește viața de zi cu zi.
Spre seară, în penumbra roșiatică a apusului, bărbații și femeile se adună la o vorbă în fața porții. Nu din osteneală zăbovesc pe banca din lemn, ci parcă vor să tragă împreună o linie imaginară și să facă socoteala faptelor lor, a rezultatelor muncii de peste zi. E un obicei, e o mândrie să se afle printre săteni ce au realizat, ce mai trebuie să realizeze săptămâna viitoare. De fapt, acum întâlnirile astea, aici, ca pretutindeni în țară, au devenit un ceremonial al destăinuirilor după o săptămână departe de acasă. Oamenii se sfătuiesc, își povestesc unele și altele, bune și rele, se reîntâlnesc pentru a ști unul de altul. Ca într-o familie. Satul e o familie.
Și peste tot, pe ulițe, în curțile caselor frunzele căzute sunt adunate cu grijă în mici grămezi care, mai apoi, se vor lăsa pârjolite de flăcările unui foc mocnit ce va împrăștia fumul acela cu miros greu de descris, dar de neuitat. Satul capătă o altă haină, învăluită de fumul frunzelor tomnatice care ard mocnit până seara târziu, iar oamenii sunt obosiți, dar mulțumiți pentru tot ce au făcut peste zi, povestind pe banca din lemn din fața porții.
Povestea cu fumul frunzelor de toamnă, mi-a fost readusă în fața ochilor sufletului meu dornic să-l mai respire odată și încă odată, tot de buna mea prietenă și-i rămân îndatorată. Numai așa am putut retrăi odată cu ea acele întâmplări trăite de mult în lumina satului natal, învăluindu-ne de fumul frunzelor de toamnă, adunate din grădina casei de la marginea orașului… Îți mulțumesc mult, dragă prietenă adevărată…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
