Costin Neamțu, 4 mai 1939, Corni-Liteni, judeţul Suceava–3 februarie 2025, București
Absolvent al Institutului de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu”, secţia pictură monumentală, unde i-a avut profesori pe Simona Vasiliu, Ştefan Szony, Costin Ioanid, Ghiţă Popescu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia pictură, Costin Neamţu s-a născut pe data de 4 mai 1939, la Corni-Liteni, judeţul Suceava.
Călătorii de studii şi documentare: Spania, Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia, Bulgaria, Grecia.
Expoziţii în ţară şi străinătate: 1968, 1971, 1975, 1979, 1981, 1990, 1995 – Simeza şi Teatrul Naţional Bucureşti, etaj 3/4; 1998, 2002 – Simeza; Expoziţia Tablou de familie cu Cela şi Lisandru Neamţu la Muzeul „Ion Irimescu”, Fălticeni, 1995, Muzeul de Artă Botoşani, 1996, Cercul Militar Naţional – Galeria Artelor Bucureşti, 1997, Muzeul de Arte Vizuale din Galaţi, 1998, Palatul Culturii din Iaşi, 1999.
Expoziţii personale în România: în 1983, la Suceava, Fălticeni, Botoşani, Câmpulung Moldovenesc (cu o donaţie de 28 de lucrări pentru Spitalul de neuropsihiatrie şi pentru colecţia Doctor Sandu Avasilicăi), Iaşi (Cupola), Bacău, Bârlad, Vaslui, Râmnicu Vâlcea; 2004, Dej; 2005, Iaşi (Palatul Culturii); 2006, Apollo Gallery; 2006, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul de Artă Bucureşti,;Vizual Efemer, Galeria Căminul Artei, 2009.
Expoziţii de grup în străinătate: 1970, Moscova; 1979, Berlin; 1992, Seul; 1994, Beirut; 1994 şi 1996, Chişinău; 1996, Cehia ; 2002, Europastel; 2003, Orbis Pictus Europa, Cehia; 2004, Expoziţia internaţională de pastel Nowy Sacz, Polonia; 2007, Madrid.
Expoziţii personale în străinătate: Soissons, Franţa, 1992; Lefkada, Grecia, 1993.
Cicluri de lucrări în tehnica pastelului, colajului şi uleiului: Păpuşi, Recuperări, Sugestii, Sinergii.
Premii: 1980, Voroneţiana, Suceava; 2005, Premiul „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ.
Este menţionat în: Who’s Who (Lausanne,1994, 1995), cu specimen de semnătură; Who’s Who Romania (2002); Ipoteşti Topos Eminescian, autori: Valentin Ciucă şi Constantin Prut, Editura Geea, Iaşi, 2002; Arta românească modernă şi contemporană, autor Vasile Florea, 1992; Idee şi sensibilitate de Dan Grigorescu, 1991; Arta în Bucovina, autor Emil Satco, 1984; Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, 1996 şi vol. V, 2003.
Lucrări în colecţii şi muzee de artă: Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad; Muzeul de Artă din Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul Bruckental, Sibiu, Muzeul de Artă din Suceava, Muzeul de Artă Comăneşti, Bacău, Muzeul de Artă din Iaşi, Muzeul de Artă din Tulcea, Muzeul de Artă din Fălticeni, Muzeul de Artă din Botoşani, Muzeul de Arte Vizuale din Galaţi, Muzeul de Artă din Constanţa.
Lucrări în colecţii particulare din România, Marea Britanie, Grecia, Germania, Coreea de Sud, Austria, Liban, Italia, Israel, SUA, Franţa.
„Moldoveanul nu se dezminte şi compoziţiile lui au finalităţi de reverie. De aceea, pictura lui Costin Neamţu are cordialitatea unui bonom şi sfinţeniaunui eremit.” (Valentin Ciucă)
Puşa Roth: Domnule Costin Neamţu, care credeţi că ar fi legătura dintre sentimente şi geometriile afective?
Costin Neamţu: Cred că legile imaginii sunt inteligente. Sentimentele sunt slăbiciunea lor. Reciprocitatea acestora exprimă viabilitatea. Astfel apar geometriile afective.
P. R.: Vă invit, de ce nu, să realizăm un tablou din cuvinte, ţinând cont că aţi participat la cel mai mare tablou al lumii, Orbis Pictus Europa. Ce a însemnat Orbis Pictus Europa pentru dumneavoastră?
C. N.: Pentru mine a însemnat destul de mult, pentru că acolo s-au întâlnit mai mulţi artişti, cam din toată Europa, inclusiv de la Moscova. Fiecare şi-a făcut o zonă de pictură de circa un metru pătrat, o pictură lungă, lungă. A existat un reprezentant pentru fiecare ţară iar eu am fost al cincizeci şi unulea. S-a spus că a fost o viziune comună asupra Europei viitoare, a unor personalităţi europene de frunte. A fost de fapt un mesaj al Europei contemporane acum, la început de mileniu trei.
P. R.: A fost şi o competiţie, pentru că aţi pictat toţi acest tablou?
C. N.: Da, şi după părerea mea, produsul este surprinzător, o unitate în diversitate. De asemenea s-a făcut un album cu artiştii care au participat la Praga, de unde a pornit iniţiativa, s-a făcut şi un muzeu al acestor picturi, al acestui şir lung de picturi.
P. R.: S-ar putea înconjura globul cu acest tablou?
C. N.: Aproape.
P. R.: Este un lucru extraordinar de frumos să te ştii alături de pictorii lumii, să fii printre ei, să ştii că sufletul culorilor ţării tale este acolo, pe această pictură a lumii.
C. N.: Absolut. În pete decorative, mai mult simbolice, se sugerează undeva marea Europă şi colţişorul nostru, unde ne găsim, se află chiar în lucrarea mea.
P. R.: Este o viziune asupra lumii, un mesaj de pace pentru acest mileniu trei sau este mesajul prieteniei şi al frumosului care trebuie să primeze?
C. N.: Ce să vă spun? Ca să fiu mai concret, pe acest spaţiu am pus o pată ca un fagure de albine, care simbolizează această unitate a Europei pe toate direcţiile.
P. R.: Culoarea se poate transmite prin cuvinte?
C. N.: Da. Cuvintele au culoarea lor, iar exemplul cel mai clar este poezia, unde se aleg cuvintele care creează atmosferă. Eu cred că vă referiţi la posibilitatea de a face o legătură între imaginea colorată şi cuvintele care să o oglindească prin sonoritate.
P. R.: Pentru că vorbim de poezie, Paul Valéry afirma că „arta este puterea plastică a naturii continuată în tehnica omului, fiind în acelaşi timp natură şi tehnică.” Cum comentaţi această definiţie?
C. N.: Între natură şi tehnică, între expresie şi modul de producere există nişte legături foarte interesante, mai ales în perioada contemporană, pentru că au apărut numeroase posibilităţi de vizualizare, de la aparatură până la lucrul de mână clasic. În aceste condiţii, se întâmplă nişte schimbări extraordinare.
P. R.: Credeţi că lumea modernă, lumea mileniului trei, se va depărta cumva de tabloul clasic pentru o altă viziune asupra lumii, pentru un alt fel de tablou creat poate din sonorităţi, poate din imagini?
C. N.: Lucrurile acestea se petrec şi acum. Asemenea modalităţi ce folosesc instalaţii de sunete, lumină şi culoare au apărut şi în Europa chiar între cele două războaie mondiale. Prin urmare nu este chiar o noutate, iar ceea ce este modalitate clasică nu va dispărea, ci va fi o coexistenţă de stiluri, pentru că varietatea epocii contemporane este extrem de mare. Oamenii înşişi sunt foarte diferiţi şi aderă la anumite direcţii ale imaginii. Problema este alta: ceea ce se face să fie de foarte bună calitate, să nu învingă nişte elemente care sunt în afara oricărui profesionalism, în afara oricărei estetici. Aceasta este partea cea mai dificilă, dar nu numai a artistului ci şi a privitorului, adică a aceluia care selectează.
P. R.: Marcel Proust spunea că „artistul este o fereastră deschisă către o capodoperă”. Artistul este conştient de valoarea operei sale, chiar dacă cei din jur nu par a observa acesta valoare?
C. N. : Artistul profesionist este conştient nu numai de ce face el, ci şi de orientarea operei sale, este atent la o viziune, la un concept care ţine de momentul de civilizaţie în care trăieşte şi atunci se foloseşte de toate mijloacele pe care i le oferă epoca, pentru că altfel nu se poate.
P. R.: Pentru că aţi vorbit de epocă şi de mijloace, mi-am adus aminte, domnule Costin Neamţu, că am fost printre beneficiarii privitori ai Capelei Sixtine. De atâta amar de vreme, oamenii merg acolo ca la un altar. Se afirmă că modalităţile de a încânta ochiul s-au schimbat, totuşi, noi, oamenii mileniului trei, nu putem trece peste ceea ce ne-au lăsat înaintaşii.
C. N.: Eu nu vreau să merg pe o linie a negării clasicului. Nu, absolut nu, pentru că fiecare epocă îşi are cerinţele ei estetice, cerinţele ei imagistice ş.a.m.d. Dar gândiţi-vă că suntem într-o epocă de civilizaţie a imaginii, şi aş aminti numai televiziunea, care ne agresează tot timpul. Imaginea figurativă este aşadar contorsionată în fel şi chip pentru a avea expresie şi atunci problema imaginii prin artă, prin arta plastică – mă refer în special la pictură – este puţin alta, ea devenind un domeniu de cercetare a imaginii. O cercetare care să se combine sau să genereze afecţiune, cunoaştere, energie de ordin spiritual, chiar sănătate câteodată. Culorile sunt cele care influenţează inclusiv acest aspect.
P. R.: Pictura este o manieră de a gândi în imagini?
C. N.: Absolut. Acum a devenit aşa. Dacă mă gândesc la pictura primitivă rupestră, de la Altamira, şi acolo era o gândire în imagini. În primul rând selecţia imaginilor era făcută conform intereselor oamenilor, a celor magice, însă pur şi simplu pe ideea de existenţă socială, de existenţă fizică. Exista prin urmare o motivaţie. Acum cu atât mai mult s-au complicat lucrurile, au apărut literatura, muzica, tehnica a evoluat. Toate acestea creează alte stări de spirit, pe care arta, culoarea le înglobează într-un mod propriu, care trebuie să corespundă momentului. Dacă ne întoarcem şi folosim modalităţile de spiritualizare ale altui moment, să zicem ale Renaşterii, trebuie să o facem cu mijloacele de atunci, atât de diferite de cele de astăzi.
P. R.: Domnule Costin Neamţu, ca orice european, mă gândesc la Europastel. Ce noutate aduce acest cuvânt?
C. N.: Europastel include deja o Europă, un nucleu de mai multe elemente, de mai multe ţări care s-au unit pentru o expoziţie mare de Europastel, plimbată peste tot.
P. R.: Mi-amintesc de o expoziţie itinerantă prin Europa, la care dumneavoastră aţi participat.
C. N.: Da, de la noi au fost alese două persoane. Eu am fost primit cu două lucrări şi am fost fericit. Sunt două pasteluri care reprezintă nişte gheme ţărăneşti, un scaun… E greu să vă explic, dar aduce pe undeva parfumul zonei noastre şi mă bucur.
P. R.: În Arta şi războiul, Tudor Arghezi afirma: „Arta este opera celor mai puţin activi şi energici: scriitori, pictori, muzicieni, firi contemplative.” Vă regăsiţi în această definiţie?
C. N.: Parţial.
P. R. : De ce?
C. N.: Pentru că artistul trebuie să fie un luptător, nu poate să trăiască astăzi într-o permanentă stare de euforie. Mediul, condiţiile sociale îl obligă.
P. R.: Luptaţi cu culorile, luptaţi cu lumea, luptaţi cu tendinţele. Luptaţi cu dumneavoastră
C. N.: Oricum, termenul luptă e bun, în sensul pozitiv bineînţeles. De regulă, luptăm cu penelul şi culorile în aşa fel încât să se coaguleze o stare pozitivă, a comunicării mele cu cei din jur, dar şi un echilibru. Personal, îl caut şi doresc ca şi ceilalţi, când văd lucrările mele, să se echilibreze.
P. R.: Sunteţi de acord cu ceea ce spunea Vianu în lucrarea sa Estetica, şi anume că „arta este existenţa ideală dar nu ireală”?
C. N.: Se poate vorbi foarte mult pe această temă. Arta este absolut necesară pentru că avem nevoie de idealism, de visare, dar de o visare în sens constructiv. Adică o visare tip creuzet, în care se fac nişte selecţii subtile ca stare de spirit, chiar ca viitoare acţiuni. Aici arta are un rol foarte important pentru cel care priveşte tabloul. Sper să fiu bine înţeles.
P. R.: Reuşiţi în mintea dumneavoastră, în sufletul dumneavoastră, cu talentul dumneavoastră, să schimbaţi culori care nu vă convin? Vedeţi un peisaj şi vreţi să-i schimbaţi culorile?
C. N.: De regulă, un artist profesionist procedează astfel. Cézanne spunea că ia un copac de pe vârful muntelui şi-l mută mai aproape de casă, apoi mută muntele mai la dreapta şi casa o duce mai în vale, făcând astfel o recompunere, care este o primă fază în gândirea unei lucrări. Dar sunt o grămadă de probleme ale plasticii, ale luminii, ale imaginii, care converg una către cealaltă, se corelează exact cum este dialogul între mine şi dumneavoastră. Această realizare trebuie să o înţeleagă privitorul. La ea se poate ajunge chiar pe linie abstractă, mai ales când abstractul pleacă de la o realitate concretă.
P. R.: Există în acest sens un dialog al culorii sau se merge pe monolog al culorii?
C. N:: Aici e o problemă de context. Dacă folosim o culoare dragă nouă, să zicem roşu sau una care se poartă acum, negru, depinde de corelaţia cantitativă. Există un dialog continuu între culori în contexte diferite.
P. R.: Certaţi culorile?
C. N.: Să le cert? Uneori da, dacă nu stau cuminţi la locul lor.
P. R.: Trecerea de la figurativ la nonfigurativ v-a schimbat şi viziunea asupra lumii, asupra mişcării dintr-un tablou?
C. N.: În primul rând, am o arie vastă de exprimare, am o sursă de inspiraţie mult mai mare decât figurativul anterior, întrucât puterea de expresie a elementelor simbolice, sintetice este mai mare din punctul meu de vedere. Chiar şi privitorul îşi creează starea de meditaţie asupra imaginii, în care poate să se regăsească.
P. R.: Care credeţi că va fi tendinţa în pictură, în acest mileniu trei? Va fi îndreptată spre nonfigurativ, spre subiecte care se lasă căutate?
C. N.: Publicul, oricum, se va schimba şi aspectul raţional al imaginii va juca un rol foarte important, încât natura va deveni un colţişor de maximă intimitate şi de maximă raritate. Acest modernism de calculator, modernismul unei lumi virtuale, nu va mai reprezenta un refugiu al omului, care nu se va mai putea debarasa de raţionalul cotidian şi va avea nevoie să îl folosească şi în artă. De exemplu, un tablou ar trebui să aibă un anumit aplomb decorativ, să creeze o anumită armonie în interior cu celelalte obiecte.
P. R.: Ce se pierde şi ce se câştigă?
C. N.: Se pierde mama natură, se pierde aspectul acela de existenţă „primitivă”, de care avem uneori nevoie.
P. R.: Arta este destin sau antidestin?
C. N.: Mie mi se pare că destinul şi pasiunea se determină reciproc. Oricum, o anumită pasiune duce până la urmă la un anumit destin. În acest sens mă gândesc că există două tipuri de destin, destin întâmplător şi destin construit, care se naşte odată cu pasiunea.
P. R.: Ce înseamnă întâmplător şi ce înseamnă construit în cazul dumneavoastră?
C. N.: În afară de marile nenorociri care se pot abate asupra noastră, eu consider că îmi construiesc destinul.
P. R.: Artistul este un martor activ al timpului sau numai un contemplator al timpului ce trece?
C. N.: Ar trebui să fie martor şi să-l oglindească. Dacă nu o face, el nu comunică cu timpul lui şi în acelaşi timp nu îşi îndeplineşte rolul.
P. R.: Astfel s-au creat şi epocile? Mă refer la epocile culturale şi în special la cele ale picturii.
C. N.: Imaginea artistului reprezintă mărturia lui asupra epocii în care trăieşte. Faptul este valabil şi când îl cheamă Picasso, Vermeer sau Piero della Francesca. El poate să prevadă epoca următoare, fiind un creator şi nu un simplu martor al timpului respectiv.
P. R.: Orice artist este un avangardist?
C. N.: După părerea mea, artistul conştient de ceea ce face îşi devansează epoca.
P. R.: Există o politică a culorii?
C. N. : Prin culoare dacă este pictor, prin cuvânt dacă este poet, artistul intuieşte epoca sa şi o prefaţează pe cea care vine. Acesta este creatorul care are ceva de spus.
P. R.: Înseamnă că fiecare are o fereastră deschisă spre capodoperă?
C. N.: Capodopera se găseşte nu numai în simpla reprezentare tehnică, ci şi în puterea lui vizionară. O lucrare nu este o simplă făcătură, ci o sugestie a unei stări de moment, dar şi a unei stări viitoare.
P. R.: În mileniul trei se va mai păstra aşa-zisul element naţional? Vom putea vorbi despre alianţe culturale într-o epocă a globalizării?
C. N.: Da şi nu, pentru că există o fluctuaţie, o mişcare dintr-o ţară în alta. În general însă, graniţele artei sunt altele decât graniţele unei ţări.
P. R.: Sigur, nu există o delimitare exactă, precum cea administrativă.
C. N.: Presupun că într-un viitor, sper să anticipez şi eu, se va face o reaşezare a spiritului zonei, aşa cum a fost în perioada lui Brâncuşi, a lui Ţuculescu, a lui Petraşcu, Pallady, când a fost o epocă de spirit naţional. Numai că noi nu trebuie să o percepem aşa, ci trebuie să fim artişti naţionali, dar cu spirit internaţional. Trebuie să existe un alt mod de înţelegere, pentru că acum este o mişcare aparent tulbure, influenţele nefiind prea bine înţelese de actualele generaţii.
P. R.: Viaţa poate fi o expoziţie în care tablourile nu se contrazic, deşi stau mereu în opoziţie?
C. N.: Poate că par, dar nu sunt în opoziţie. Există un dialog continuu între tablouri, însă nu o opoziţie, adică o confruntare, o luptă. Câtă există, opoziţia tablourilor este cea din viaţă, ca să zic aşa, cu soluţii de care avem mare nevoie. Relaţia dintre compoziţia de culoare dintr-un tablou şi cea din altul poate sugera o relaţie interumană.
P. R.: Dacă am face o înşiruire temporală a tablourilor dumneavoastră, am reuşi să facem expoziţia vieţii lui Costin Neamţu, l-am descoperi cu stările lui, cu necazurile, cu fricile, cu împlinirile?
C. N.: La vârsta la care am ajuns, s-ar putea trage o concluzie. Uneori m-am gândit la acest lucru, deşi lucrările mele au un caracter mai grav atât prin culoare, cât şi prin concepţie şi compoziţie. Ele sunt precum viaţa, care are gravitatea ei. Orice plan, chiar şi cel al copilăriei, este foarte serios.
P. R.: Trebuie să mai adăugăm că în Who’s Who din 1994, apărut în Elveţia, ca şi în cel românesc, sunteţi menţionat la pastel. Mai pictaţi tablouri pentru copii?
C. N.: Să începem cu dicţionarele. Am participat la mai multe concursuri şi expoziţii în străinătate şi probabil că autorii dicţionarelor au văzut în diverse cataloage lucrările mele. În creaţia mea am anumite serii, cicluri de lucrări speciale pentru copii. Asta înseamnă că îmi sunt dragi copiii, înseamnă că le contemplu activităţile, de unde am totdeauna ce învăţa.
P. R.: Arta este o magnifică lecţie de sinceritate, aşa cum afirma Rodin în Testament?
C. N.: Lumea spune că sunt sincer. Cineva îmi spunea: „Păi, tu întrebi şi unde dorm vrăbiuţele noaptea!”
P. R.: Prin artă în general, prin pictură în special, se poate comunica cu oameni necunoscuţi? În ce condiţii, eu, o necunoscută, pot să comunic cu dumneavoastră, cunoscutul, autorul tabloului?
C. N.: Eu las uşi deschise pentru un milion de privitori. Printr-o expoziţie am transmis o idee, un sentiment. Fiecare privitor, fiecare necunoscut reacţionează la ceea ce îl reprezintă, acolo unde crede că îşi găseşte eul.
P. R.: Toţi artiştii spun: „Am terminat un tablou.” Un tablou poate fi terminat pentru artist, sau şi pentru artist şi pentru privitor?
C. N.: Personal, las ca tabloul să fie terminat de privitor. Există o regulă în arta plastică: privitorul trebuie respectat prin ceea ce îi oferi. Una din chei este tocmai aceasta, că el completează cu privirea şi cu gândul, prin urmare se simte şi el contribuabil la structurarea tabloului. Foarte mulţi sunt fericiţi că o pot face.
P. R.: Aţi putea construi un tablou ascultând o voce? Aţi putea imagina astfel un chip?
C. N.: De ce nu? Să fac o paralelă: filmele foarte bine regizate au şi o muzică adecvată, adică imaginii, la un moment dat, i se găseşte un echivalent sonor, amplificându-i-se astfel puterea de recepţie şi de trăire a momentului respectiv. Acest lucru se întâmplă şi în arta plastică.
P. R.: Care ar putea fi relaţia dintre artă şi bani?
C. N.: Este o întrebare grea. Eu consider că arta nu e marfă. Este un mare pericol ca tablourile să devină o marfă şi sunt foarte circumspect faţă de cele care devin marfă. Când vorbim de marfă, vorbim de bani. Eu consider arta un fenomen de cercetare spirituală, care nu se poate cumpăra cu bani.
P. R.: Arta este un mod de viaţă?
C. N.: Da. Pentru suflet, pentru spirit, pentru gând, pentru echilibrul personal, pentru prospeţimea a ceea ce vedem şi a ceea ce simţim.
Din volumul Convorbiri comode, vol. II, Editura Chimprest Publicity, București, 2003
