Invitatele ei plecaseră de o bună bucată de vreme, dar Encarnacion nu se putea liniști sub nicio formă. Avea un șezlong vechi, de lemn, moștenire de la răposatul, cum îi plăcea să spună, tot ce-i bătrân și rupt vine de la el, îl trăsese sub nuc, așezase o pătură și două perini peste el și, cum tot era cald, chiar dacă se înserase, se lungi și rămase așa, cu ochii la cer și capul plin de amintiri. Erau atât de multe, că ar fi trebuit să le caute un loc, fiecare cu tema ei, dar acum nu mai avea nici chef și nici putere să-și pună creierul în ordine. Silvia Mariano era prima care venise. Locuiau gard în gard, se știau pe de rost, se bârfeau cu pasiune, dar cu multă precauție și decență, pentru că la anii lor era greu să mai coși ceva ce s-ar putea rupe, poștărița aduce poșta și dacă nu ești acasă o lasă prietenei, economisești un drum la oraș și durerea groaznică din genunchiul stâng nu te omoară toată noaptea. După ea a venit Maria Sanchez, bună la suflet, slabă la creier, fuseseră colege de clasă, Maria veșnica fată mare, cum zicea dona Emilia, ”asta a făcut doi copii cu dracu’ știe cine, o fi fost un orb ce nu-i putea vedea fața, ea spăla closetele gării din oraș, el dormea ca un pui de urs, iar noaptea pleca la vânătoare, ah, Maria noastră este o fecioară în ochii Domnului și la fel de virgină va intra în sfântul pământ ce ne primește pe toți în pântecele lui…” Și Lola.
– Ai făcut tortul cu mere?, întrebase Lola chiar la poartă, fără el mă întorc, zise râzând ca o capră, la mulți ani, fată, acum suntem toate optzeci…
– Lasă-mă să rămân șaptezeci și nouă, se rugă Maria, optzeci sună așa de definitiv.
– Că nu mai mergi la gară, râse Silvia, te dai la filozofie.
– Ce-i aia?, întrebă Maria cu mutra ei nevinovată.
– Este ceva ce vine după pensie, de exemplu eu, stau în ogradă și văd cum îmi moare o găină, pricepi, văd moartea și încep să mă gândesc la rostul vieții ei, ouă, clocit, pui, cocoșul…
– Tu n-ai găini.
– Da, dar am cocoș.
Masa era întinsă, tot sub nuc, pusese extra fața de masă albă brodată de maică-sa, o perlă, nu alta, folosită poate de trei ori după câte știa ea, maică-sa fiind tare îngrijorată să nu i se păteze monumentul istoric, nu pentru că n-ar mai fi avut un altul prin dulap, ci pentru că era ultimul lucrușor rămas de la Irma, mama ei, moartă la treizeci și trei de ani, neterminat, iar ea a brodat nopți întregi de iarnă la el, până a fost gata și toată familia a putut vedea ce operă de artă a ieșit din mâinile ei. Ea nu o cunoscuse pe bunica Irma. Auzise că fusese o femeie frumoasă, blondă cu ochii albaștri ca cerul, harnică, severă și teribil de zgârcită. Venea din Austria, unde Joaquim o cunoscuse, se îndrăgostise de ea și o adusese aici, pe malul mării. După moartea ei, deși Encarna era încă prea micuță să conducă hacienda, Joaquim o lăsase în grija surorilor lui și plecase peste ocean, fără să trimită o singură dată o scrisoare, două rânduri, ”am ajuns și am de lucru…”, nimic, îl înghițise pământul, pentru că vaporul nu se scufundase, zicea mătușa Isabel, pentru că ar fi primit o veste de la poliție. Deci întinsese fața de masă nefolosită, luase farfuriile de la nunta ei, cafeaua era bună, stăteau sub nuc și se bucurau de ultima săptămână de toamnă. Din când în când cădea câte o frunză, ba chiar câte-o nucă pe masă, dar asta nu le incomoda, ba mai mult, luau nuca pe rând în mână, inhalând acel miros special ce ieșea din coaja verde-cenușiu, de parcă inhalau viața.
– La mulți ani, Enca, începu Silvia, acum este oficial, îți place ori nu, optzeci de toamne sănătoase, zic eu, că răul vine fără să întrebe.
Celelalte strigară în cor ”La mulți ani !”, iar ea deschise sticla de vin spumos, ceva mai dulceag, pentru că la anii lor nu mai suportau tăria vinului roșu fără să nu plângă ore întregi în fața unei farfurii cu supă fierbinte, cu două tablete de aspirină, pentru că durerea de cap devenea insuportabilă și o noapte de nesomn, al dracului de dură, că-ți era frică să te cobori din pat din cauza amețelii.
– Ce planuri de viitor îți trec prin cap?, întrebă Lola, singura ce-și ținuse gura închisă de când trecuse pragul casei.
Lola era fosta ei colegă de lucru, casieră la magazinul din satul vecin, văduvă ca și ea, una cu care puteai râde cu lacrimi despre orice bagatelă, pentru că Lola știa să râdă, avea simțul umorului și în cele mai grele momente ale vieții, Lola care știa, încă, să apuce viața de coarne, avea câte un iubit din oraș, de regulă ceva mai școlit decât ea, bărbați destul de arătoși, mereu eleganți, cu care ieșea sâmbătă seara la discoteca bătrânilor, nu pentru că leșina de plăcerea ritmului, ci pentru că leșina să vadă ochii unor muieri cunoscute, amare ca fierea, ce uitaseră să râdă de la comuniune și stăteau pe scaunele grădinii de la Los Mayoritos ronțăind niște alune și sorbind cu înverșunare vinul roșu amestecat cu apă, de parcă sorbeau sângele Domnului.
– Cocoșul, strigară celelalte, prinzi cocoșul!
– Și ce să fac cu el?
– Îl jumulești, râseră cele trei.
– Noroc, zise, privindu-le cum râdeau ca nebunele sub nuc, poate… nu știu…
Cocoșul era singurul bărbat de care nu se atinsese niciuna din ele. Trăia în oraș, era mai mult singur decât cu nevastă-sa, o femeie bolnavă și neprietenoasă, mereu prin spitale sau stațiuni balneare, fost profesor la liceul din oraș, unul cu care puteai bea zilnic cafeaua și la plecare îți deschideai tot singură ușa casei. Ea era prietenă cu Alfredo, Cocoșul, cum îl numeau fetele, însă niciodată nu se gândise la ceva mai mult, nici după o migrenă bestială ce-o paralizase câteva zile la pat și el venise cu un alt coleg s-o vadă, ba mai mult, îi masase toată ceafa cu degetele lui calde, făcând-o să simtă ceva straniu, ce nu mai simțise de peste treizeci de ani, un scurt-circuit în piept, că îl ținea închis în ea și-i dădea drumul numai când se simțea în pragul iernii. Iar azi era o zi din pragul iernii.
De când murise Roberto, n-a mai simțit acel fior adânc. Până la Cocoș. O trezise cumva la viață.
– Da, zise, ar merita, însă…
– Ce însă?, se repezi Silvia.
– Nu-i singur, zise, are nevastă… este nedrept… nu pot.
Băură din nou.
– Mai ai?, întrebă Maria, azi am așa un chef să beau ceva… am și eu problemele mele.
– Vin roșu, zise, am, dar vi se urcă la cap.
– Se poate urca liniștit, zise Maria, am necazuri cu singurătatea, zise, copiii sunt departe, eu nu-mi găsesc un Cocoș în oraș, n-am multă școală ca voi, iar ăștia de-aici… mi se face greață.
– Toate avem probleme, zise Silvia. Javier zace în pat, îl spăl, îi dau cu lingurița mâncarea, doarme, cacă și mă blestemă că nu sunt eu în locul lui.
– Da, zise Maria, întotdeauna a fost un egoist. Marea voastră dragoste.
– S-a dus, zise Silvia, n-a mai rămas nimic.
Encarnacion aduse vinul și le umplu paharele. Aprinse lumina în ocol, întrebându-se de ce este această zi atât de specială, optzeci, poate mâine ești la morgă, poate la noapte ești cu el în pat, la anii ăștia nu poți face planuri speciale, vine ceva ori se duce dracului orice speranță, atâta tot.
– Să ne trăiești, începu din nou Lola, azi, pentru că Enca a intrat în rândul candidatelor la veșnicie, va trebui să ne cerem iertare pentru unele păcate ascunse de patruzeci de ani. Eu am unul…
– Enca, zise Maria, atunci când eram micuțe, am reușit să-ți fur o jucărie, una pe care o iubeai la nebunie.
– Piticul, zise Enca, ăla micuț cât degetul, cu căciuliță roșie.
– Da, zise Maria, eram nebună după el. L-am ascuns toată viața. Era aducătorul meu de noroc.
– Și eu credeam că l-a aruncat mama la gunoi, din greșeală, pentru că stătea mereu pe masa bucătăriei.
– Îl mai vrei?
– Da, zise Enca, îl vreau. O dragoste adâncă nu se uită niciodată.
– Ți-l aduc mâine, Enca, și te rog să mă ierți.
– Eu, zise Silvia, te-am pârât mereu dirigintei. Prea erai deșteaptă. Și mă bucuram când aveai probleme cu chimista, pentru că nu-i plăcea de tine…
– Știam, zise Enca, chiar ea mi-a spus. Dar mie nu-mi păsa, zise, eram prietene.
Lola își umplu pentru a treia oară paharul. Se cherchelise puțin și părea cumva adâncită în gânduri.
– Hei, Lola, zise Silvia, tu n-ai păcate? Pune-le pe masă, altfel le iei cu tine în groapă. La nouăzeci nu ajungem…
Lola se apropiase de Enca și o privea ca în transă.
– Ești deja beată?
– Cred că da, zise, mai ai vin?
– Întâi păcatul, apoi vinul, zise Maria.
– M-am culcat cu Roberto.
– Știam.
– Și nu mi-ai spus niciodată… femeie, am trăit cu remușcări toți anii.
– Nu trebuia, zise Enca, și eu m-am culcat cu al tău. Acum duceți-vă acasă, zise, este noapte și am băut cam mult, o ceartă n-ar fi bună, voi știți, nu putem rămâne singure la anii noștri, acasă fetelor, zise, fiecare cu păcatul ei.
Se despărțiră într-o muțenie absolută. Închise poarta și se așeză pe șezlong. Cerul era plin de stele. Mai era călduț sub nuc. O tristețe fără seamăn puse stăpânire pe ea. Se gândi la Roberto, bărbatul iubit la nebunie, visul vieții ei, cel care o iubea și o înșela cu altele. Se gândi la bărbatul Lolei, care apăruse într-un moment de furie și răzbunare în drumul ei, fusese numai un moment, se simțise ușurată, i-o dăduse îndărăt Lolei, iar acum, în pragul iernii, îi părea extrem de rău de tot ce se petrecuse. Acest păcat ar fi trebuit să-l ia cu ea în groapă. Prea târziu. Ceva se rupsese între ea și Lola. Definitiv. Auzi ciocănituri în poartă și se ridică să deschidă.
– Lola, zise, cu cheile în mână, Lola, îmi pare rău…
– Sunt eu, zise Alfredo.
Deschise poarta și se aruncă plângând la pieptul lui.
– Este prea târziu, zise, hohotind, simt cum intră iarna în mine.
Alfredo împinse poarta cu piciorul până se închise.
– Niciodată nu este prea târziu, zise, mângâindu-i părul cărunt, unele ierni pot fi mai frumoase ca vara…
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav