”În spatele gării” de Letiția Vladislav

82
in spatele garii proza de letitia vladislav spania diaspora leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.ro– A murit, auzi vocea singurei lor prietene, azi dimineață… pe la trei…

Nu știa ce să răspundă și închise telefonul. Nici cealaltă nu insistă. O cunoștea prea bine, deci bănuia că nu mai poate gândi logic, moartea fiind ceva ce-o scotea afară din ordinea lucrurilor, un război permanent între ea și restul universului. Singura diferență era că, de data asta, murise el, prima ei dragoste, nu pisica adorată, cățelul pe care a trebuit să-l salveze, fiind deja pe jumătate mort, oameni cunoscuți, plecând pe furiș dintre ei, oameni dragi, rupându-se mai greu decât credeau de casă, pământ, animale și familie. Moartea era ceva definitiv. Trebuia acceptată. Nu se tocmea cu tine. Numai că acum murise nemurirea. Pentru ea, prima dragoste era ceva etern, imposibil să moară.

– Mai trăiești?

Cealaltă sunase preocupată, după o vreme, din nou.

– Ești sigură?

– Bineînțeles, auzi, m-a sunat chiar ea, Violeta.

– N-am cum veni, zise, de fapt nici nu vreau, Violeta nu merită încă o pedeapsă, iar eu aș fi o pedeapsă în plus.

– Știu, zise cealaltă, te-a iubit numai pe tine… și ea știa…

– Acum nu mai are rost, zise, eu credeam în această primă dragoste ca în ceva dumnezeiesc, ce ți-e dat numai o dată în viață…

Era prea tânără să se gândească la dragoste. Ea visa un loc la facultate, o slujbă ce i-ar fi adus ceva bani, o cămăruță numai a ei și un vagon de cărți. Dragostea era departe. Până l-a întâlnit pe el. Mama lui organizase un fel de chef, nu mai știa de ce, poate era o aniversare, poate se dădea mare, copiindu-i pe cei din clasele superioare, acolo se făceau permanent chefuri, fără motive speciale, se bea, se dansa, se bârfea la greu, se despărțeau unii, se adunau alții, lumea asta străină ei era altfel, imprevizibilă, nu o agrea, mai mult, îi era groază de așa ceva, ea fiind învățată cu albu-i alb și negru-i negru. Între ele nu-i decât o nebunie trecătoare, stai în banca ta și observă, dar nu te amesteca cu nimeni dintre ei. Prietena ei o invitase la cheful de sub nuci. Era o casă mare, o știa, nu intrase niciodată acolo, doar trecuse deseori prin fața grădinii, n-avea habar că familia are un băiat de anii ei, iar de văzut nu-l văzuse niciodată. El era afară, în fața porții grele de lemn, salutându-și prietenii. Blond, înalt, cu ochii de castană. Avea ceva blajin în acei ochi, poate era surâsul lui, mai blajin, ceva fusese, nu-și mai aducea aminte decât că se înroșise ca un crab și nu mai putea scoate o vorbă.

– Era al tău, auzi, din prima zi, acolo în fața porții…

– Tocmai la asta mă gândeam.

Se înserase, maică-sa a aprins zeci de lumânări, toate în borcane colorate, parcă erau în o mie și una de nopți, se auzea corul licuricilor, apa râului lovind țărmul, era chiar peste drum, niște oi behăiau pe micuța insulă acoperită de întuneric, tocmai era un tangou de dansat, ea în brațele lui, era cald afară, era fierbinte corpul lui, iar ea nu mai putea intra din nou în coloana cu care venise, dansa cu ochii închiși, rugându-se lui Dumnezeu să nu spargă noaptea asta magică.

– Am dormit acolo, auzi, tu și eu, în camera din față…

Magia a durat până spre dimineață.

– Voi două rămâneți aici, comandase mama lui, nu-i cursă și pe jos este periculos pentru două fete.

Au stins toate lumânările, vroiau să se facă utile, doar căpătaseră azil pentru o noapte, au spălat farfuriile și paharele, fără să spargă nimic, au ajutat la strânsul meselor, apoi au urcat în camera lor. Era cald. Femeia lăsase pentru ele două cămăși de noapte, una albă, alta albastră, argumentând că tot nu le mai putea folosi, ea fiind prea grasă, așa că le pusese acolo peste lenjeria de pat, sperând că vor avea un somn bun. Deschisese fereastra. Un colț de lună răzbătea printre crengile nucului, lăsând fâșii lungi între casă și apă. Cînd ajungeau direct în vâltoare, fâșiile de lună deveneau așchiuțe galbene ce dansau la suprafață. Mirosea plăcut a iarbă, apă, mentă, regina nopții, de pe pervazul ferestrelor și trandafirii roșii de la intrare. Nu băuse decât apă, dar era moartă de oboseală.

– Lili, auzi dincolo de ușă, poți veni un minut?

Prietena ei aprobă fără să spună nimic. Deschise.

– Lili, auzi din nou, așa ceva n-am spus niciodată unei fete, Lili, zise, cu o voce sugrumată, m-am îndrăgostit de tine.

Ar fi vrut să-i spună ce tare îi bate inima, cât de puternic o arde căldura lui, dar tăcea ca muta. Îi luse mâna într-a ei, privindu-l de parcă nu mai văzuse un băiat în toată viața, tăcea și-i cerceta ochii, dar nu-i lăsa mâna.

– Lili, zise el, am să te sărut, apoi poți dormi…

Închise ochii. În toate filmele cu Sara Montiel iubiții închideau ochii și se sărutau pe gură. Un scurt sărut, un ”dormi bine și ne vedem la cafea”, pașii lui coborând scările, apoi auzi cum se deschide o altă ușă și cheia răsucindu-se. Toți care încercaseră

s-o sărute, se alegeau cu nasul rupt de mâna ei, era agresivă, nu dorise niciodată apropierea unui bărbat, iar acum, lungită în pat, ascultând apa și greierii, descoperise o altă fată în ea, care tremura ca salcia numai gândindu-se la el, la buzele lui, la cuvintele calde pe care le auzea pentru prima dată în viața ei. Nu era Sara Montiel. Era ea.

– V-ați sărutat?, întrebă prietena, așa de-adevăratelea, pe gură…

– Da, zise, are gust de miere.

Cealaltă râse scurt, apoi se răsuci cu spatele la ea. Se făcea ziuă. Era leșinată, dar somnul nu venea. Ieși desculță afară, deschise poarta de lemn și trecu strada spre râu. Era adânc și plin de vârtejuri. Micuța insulă se trezise la viață. Se lumina încet. Soarele, o dâră roșie, departe, peste munți, răzbătea cu greutate printre crengile nucilor. Ca și luna în momentul în care intraseră în cameră. Numai că fâșiile soarelui erau mai late și desenau semne ciudate, aproape înfricoșătoare, peste oglinda apei. Oile se treziseră. Behăiau fericite, alergând de la un tufiș la altul. Pe țărm era o barcă bătrână și o funie groasă cu care o legaseră de tulpina unei sălcii. Cu siguranță o foloseau seara, la mulsul oilor. Nici nu auzi cum se apropiase el de țărm. Îi simți răsuflarea în ceafă.

– Te-am auzit ieșind, zise, nici eu nu dormeam.

– Am să dorm la noapte, răspunse, rămân la Victoria două zile. Apoi plec la facultate.

– Păcat, zise, abia m-am îndrăgostit.

– Vin acasă în vacanța de iarnă.

– Deci ne vedem.

O sărută din nou. De data asta cu mai mult curaj. Era definitiv întoarsă pe dos. Se îndrăgostise. Cam repede, dar nu putea face nimic. Era ca apa asta din fața ei, gândi, vine vârtejul și te ia cu el, nu merită să înoți contra, dacă vrei să trăiești, lasă-te luată de apă. Și ea se lăsase luată de acei ochi de castană tomnatică, nici negricioși, nici aurii-roșiatici, care ascundeau în ei o căldură nemaipomenită. Era prima ei dragoste, prima ei toamnă, era el, ce-i aducea nemurirea pe brațe.

– Păcat, o auzi pe Victoria zicând, n-a fost să fie…

Se întâlniseră doi ani. În fiecare vacanță. Făceau planuri. Numai planuri. Dacă ar fi cunoscut-o pe Sara Montiel, i-ar fi putut povesti de acest sentiment mai pur ca orice diamant, fără istorii complicate, paturi închiriate cu ora, nimic nu intra în această istorie de dragoste, numai ei, săruturile lor nevinovate, visul unei vieți în doi, după terminarea studiilor, numai că pe Sara o vedea la cinematograf și, cum nu avea prietene, îi confesa seară de seară ce simte și ce vrea de la el.

– Tu știi că maică-sa nu te suferea, zise cealaltă, ar fi fost un dezastru.

– Știu, zise, tocmai venisem cu trenul de la București și așteptam în spatele gării autobuzul spre centru. El nu știa că vin. Nu i-am spus, pentru că se comporta ciudat și vroiam să-l surprind…

– Eu i-am spus, zise Victoria, suferea ca un câine, deci i-am spus că vii… și-a luat liber și a așteptat trenul.

Parcă se vedea. Obosită, cu o valiză mare în mână. Conductorul a ajutat-o să coboare cu monstrul plin de lucruri din capitală, iar ea s-a așezat pe singura bancă din spatele gării. Acolo era și stația de autobuz. Nu avea niciun plan, nici nu știa cum poate da de el fără ajutorul Victoriei, dar era sigură că totul se va încheia în această vacanță. Nu mai putea suporta scrisorile mamei lui, care apăreau ca ciupercile după ploaie, ”lasă-l în pace, sărăntoaco, scria, el are bani și două case, tu n-ai nimic, ce aștepți de la noi, scria, o să vin în holul facultății și te fac de râsul lumii, el are alta, nu vrea diplome, vrea o nevastă, tu nu ești pentru el…” El suna și, slab de fire, căuta o soluție pentru sentimentele lui, dar nu și pentru nefericirea ei. Toamna din ochii lui era sălbatică și rece, o îngheța.

– De fapt, întrebă Victoria, cum v-ați despărțit?

– Nu mai știu cine a fost primul, zise, poate am făcut-o în același moment, chiar nu mai știu.

De fapt știa. Îl văzuse venind spre ea și se miră ce căuta atât de dimineață în acea gară departe de gara lor, cu o față obosită, mirosind a băutură și țigări.

– Ai dormit la Geta?, îl întrebă, mai mult ca să-l rănească decât să audă răspunsul.

– Da, zise el, am dormit la ea și cu ea.

Se simți ca trăznită de o mie de fulgere. Ceva în ea îi spunea să nu-l ia în serios, el dorea să o vadă la pământ, plângând, cerșind, uza de tot ce avea la dispoziție, la fel ca ea, dar acel ”am dormit cu ea” nu dorea să fugă, se agățase de ceva în creierul ei și o făcea agresivă. Autobuzul parcase chiar în fața băncii. Apucă valiza și se chinui s-o urce. N-o ajută nimeni. Toți ochii erau ațintiți asupra blondului cu mutră de om pierdut.

– Am nevoie de tine, țipă el, ca scos din minți, așezându-se în fața autobuzului, nu pleca, te iubesc!

Șoferul claxonă de două ori, evident enervat, apoi se întoarse spre ea, rugând-o să pună capăt dramei de-afară. Ieși pe trepte rugându-l să înceteze.

– Tot ce-am spus este minciună, continuă el să țipe, vroiam să te fac nefericită, te iubesc, nu pleca!

– S-a terminat, zise, rece și distant, pentru că nu dorea să plângă în fața lui, s-a terminat. Putem pleca, îi spuse șoferului, cred că a priceput.

El se așezase pe banca unde stătuse ea și plângea cu capul în palme. Autobuzul se urni, coborând strada. Ea era cu ochii la banca unde el mai stătea ghemuit cu coatele pe genunchi. Apoi cotiră spre șosea și acolo unde erau castanii, acum fără frunze, mai putea vedea un punct negru. Oamenii o priveau cu dușmănie, de parcă ar fi făcut o crimă. Nimeni nu scosese o vorbă, nici măcar șoferul, dar atmosfera era încărcată. În centru a coborât și a luat un taxi.

– A fost ultima dată când l-am văzut, zise, deși această primă dragoste am purtat-o cu mine toți anii vieții mele. Era pură.

– Acum are liniște, zise Victoria, ar trebui să aprinzi o lumânare…

– L-am iubit, zise, simțind cum se sufocă.

Plângeau amândouă. Fiecare își lua rămas bun în felul ei de la prima dragoste, iar dacă Dumnezeu ar fi fost un pic mai îngâduitor, ar fi trebuit să aștepte la poarta cerului continuarea, și nu pe o bancă părăsită, în spatele unei gări, ruptura care nu a avut loc cu adevărat niciodată în sufletul lor.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

1 COMENTARIU

  1. Mulţumesc, Letiţia! Cuvintele tale mă poartă într-o boemă de nostalgii pe care oricât aş dori să le dosesc în sertarul cu amintiri, revin mai vii ca niciodată. Moartea nu este decât o trecere şi nu un final.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.