„Infinite nostalgii” de Cornelia Bartels

41
nostalgii decupaje cornelia bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsNu spun nimic nou când afirm că fiecare anotimp este însoțit de nostalgiile lui. Diferite. Foarte diferite între ele. Foarte diferite de la an la an. Totul depinde de cum a fost, cum s-au petrecut zilele și nopțile în jurul nostru, starea cerului revărsându-se asupra stării noastre încărcându-ne gândurile, visele, activitățile cu nostalgii de tot felul. Nu privim în gol atunci când privim cerul. El nu este niciodată gol, e infinit și ne lasă gândurile să zboare la înălțimi infinite, ne lasă imaginația, bucuria, speranța să însoțească acest zbor spre înalt toată viața. Fie că este înnourat, gri, rece, fie că privim cu ochii arzând și plini de căldură atunci când golul cerului este din nou umplut de lumina soarelui, nostalgiile ne acoperă duioase, zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă, gândurile răscolindu-le. Atunci nu mai privim în gol. Atunci ne dorim aripi și ne dorim să zburăm în lumea aceea minunată, a viselor pline de nostalgii. Marcel Proust ne sfătuiește: „Caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale”… așa că nu mai avem niciun motiv să privim în gol, fără vise, fără nostalgii. Ne alăturăm privirea gândurilor care vor avea puterea să alerge după fiecare nor ce străbate cerul, călătorind dimpreună cu el în înaltul infinit, departe de tot, în lumea aceea a nostalgiilor infinite. Căci ce altceva sunt ele decât trăirile și zborurile de odinioară care ne-au umplut viața cändva?

Nici nu m-am desprins bine din învăluirea nostalgiilor verii care nici ea nu a fost așa cum aș fi vrut să fie, că m-am trezit prinsă în pânza de păianjen a nostalgiilor toamnei care, de azi, se instalează în viața mea. „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.” (Nichita Stănescu). Mă bucur de umbra toamnei care mă va însoți în plimbările mele zilnice acoperindu-mă. Copacii au rămas încă verzi, frunzele nu se grăbesc toate să cadă. Doar câteva obosite, îngălbenite încă din vară, moarte, triste, se desprind  de ramura puternică căzând la pământ. O despărțire prematură, grăbită a naturii. Și natura are nostalgiile ei care ne invită apoi și pe noi la visare… Așa trăim alături de-o viață, Om și Natură.

Azi 22 septembrie, de la ora 22.21 a început schimbarea astrală a balanței anotimpurilor, schimbarea dintre zi și noapte. Echinocțiul toamnei face dreptate între ele. Chiar acum când scriu aceste rânduri străbat orele nopții echinocțiului de toamnă, scriind aproape cu cerneala nostalgiilor verii care ne-a părăsit. Căci orice despărțire este însoțită de tristețe, de doruri, de nostalgii…

Mai zilele trecute, când încă eram în vară, aproape în fiecare dimineață mă grăbeam să rup frunzele îngălbenite ale florilor de pe balconul meu. Semnele toamnei le îndepărtam de fiecare dată cu speranța că, așa, atacurile ei la clorofila frunzelor nu vor impresiona vara, nu o vor alunga și vara se va încăpățâna să mai rămână cu mine, dimpreună cu florile mele cu frunzele lor verzi. Măcar în grădina suspendată a balconului de la etajul șase. O amăgire… M-am trezit azi dimineață cu roua sclipitoare care-mi zâmbea dintre firele de iarbă și trifoi udându-mi încălțările… Mantia toamnei mă învăluia cu ghirlande de rouă așezate pe umerii ierbii. Lumini sclipitoare îmi surâdeau vesele printre firele de trifoi și iarbă ce se aștern ca un covor moale și verde în jurul aleilor din parc. Îmi aplec privirea printre firele de trifoi căutându-mi norocul. Căutând acel trifoi cu patru foi, așa cum am făcut-o mereu în viața mea. Când eram copil, aveam mai mult noroc. Găseam mereu câteva fire firave în verdele trifoiului care aveau acele patru petale rare, atât de căutate… le rupeam și le păstram apoi presate printre filele cărților. Și acum mai păstrez câteva. Semnul norocului. Iar norocul nu trebuie aruncat…  Acum mă copilăresc sau am dat în mintea copiilor și mă încăpățânez să cred că norocul meu stă risipit și ascuns în iarbă, printre firele de trifoi și caut mai departe, ca odinioară, caut cu ochii încărcați de o mare speranță că voi mai găsi cele patru petale rare care stau pitite printre firele ierbii, dar nu le mai descopăr ca odinioară. Nostalgia copilăriei dusă în noianul amintirilor mă apasă. Nostalgia copilăriei începe cu dorul mângâierilor mamei, se face auzită printre șoaptele vorbelor ei și se pierde în căutarea norocului într-un câmp plin cu trifoi. Dar toate aceste nostalgii mă însoțesc și azi cu aceeași tristețe adunată de câțiva ani buni…

Când am împlinit frumoasa vârstă de 70 de ani, am primit un cadou deosebit. Pentru mine cu o sensibilă semnificație. Era un plic cu semințe de trifoi. Un ghiveci mic în formă de inimă plin cu pământ alături și o frumoasă felicitare. Toți mă îndemnau să semăn semințele în grabă și să am parte de mult noroc în viață. …Viel Glück”, îmi urau din toată inima. Așa am și făcut, desigur, cu speranța găsirii norocului ascuns în plicul cu semințe ce vor înverzi în casa și în jurul meu. Dar niciun fir de trifoi răsărit din semințele primite cadou nu a avut cele patru petale… semnul norocului ce mă va înconjura a rămas doar o speranță. Deh, speranța moare ultima! A crescut mare, frumos. A înflorit, apoi s-a uscat. O mare tristețe m-a cuprins atunci și până azi tot îmi mai caut norocul între firele de trifoi din parc. DAR găsesc doar sclipirile de rouă ale dimineților reci de toamnă și nostalgia timpurilor trecute, dintr-o copilărie norocoasă… Un alt DAR al naturii… Totuși, nu e nimic pierdut. La primăvară voi aștepta să înflorească liliacul… și-atunci voi găsi în ramurile lui parfumate acele flori cu trei sau cinci petale aducătoare de noroc care să-mi însoțească viața până la adânci bătrâneți…

Trăim o viață plină de speranțe, de nostalgii. Nimic nu mai este pe scena vieții așa cum a fost cândva. Oamenii s-au schimbat. Poveștile despre oameni s-au schimbat. Scenariul a devenit lege. Au căpătat alte semnificații, alte nuanțe sufletești, trupești. Oamenii nu mai sunt socotiți, ca în basmele copilăriei, în buni și răi, ci în negativi și pozitivi, în vaccinați și nevaccinați. Binele nu mai învinge răul. Azi, acum, trebuie să luăm în considerație alte criterii de viață ca să reușim să nu cădem în brațele neliniștii, ale tristeții, ale nostalgiilor vieții trăite altfel odată, nu de mult… Nostalgiile neiubirilor, neîmbrățișărilor, nemângâierilor le acopăr și le alung cu speranța nerăului și a neîmbolnăvirii trupului, a minții, a sufletului și a gândurilor. Cred că totuși binele învinge răul. Așa a fost de când lumea. Scena vieții nu s-a schimbat. Doar scenariul, regia, recuzita, decorul, personajele. Cortina se ridică în fiecare dimineață și cade în fiecare seară pentru fiecare, din nou. Doar să nu ne uităm rolul de OM înainte de culcare…

O adâncă nostalgie literară a lumii aceleia mirifice în care am trăit, a scriitorilor, a poeților, a librăriilor, anticariatelor, a tipografiei, a manuscriselor răsfoite, citite sau corectate își face loc în  suflet acupându-mi gândurile, insomniile. Încerc să le înlocuiesc cu altele, unele pline de iubire, de credință în bine și în frumos și continuu să exist, să rămân încă pe scenă și să-mi joc rolul. A fi sau a nu fi? Asta-i întrebarea zilnică. A exista, a supraviețui… Îmi revin în memorie ca un leitmotiv al zilelor pe care le trăim, cele scrise de Nichita Stănescu în impresionantele sale Amintiri din prezent… „a fi, a fi, a fi, cu disperare, a exista peste limite, tristeți, nenoroc, fericit, zdravăn și gata oricând să începi totul de la început, a fi cu îndârjire, a trăi atâta timp cât ceea ce e mai scump în tine e viu pe pământul pe care nimeni nu-l poate opri să existe unic și uriaș în Univers”…

Nimeni altul nu a putut aduna în cuvinte atâtea nostalgii ca marele poet… Și dacă vorba lui, „să poți avea cuvintele cum au florile mirosul”, și aș mai avea puterea lor îmbătătătoare să continuu să povestesc despre toate nostalgiile care m-au cuprins de-a lungul anilor mulți, adunați cu atâta grijă și tristeți, ar fi bine…

O călătorie în tunelul timpului mă readuce în lumea aceea de odinioară, mă reîntinerește sufletește și mă face să cred că sunt iar alături de toată suflarea vieții. Aflu cu o mare bucurie de deschiderea unei expoziții a lui Ion Cucu la București, vernisajul expoziției are loc chiar pe 23 septembrie la Universitatea de Arhitectură și Urbanistică „Ion Mincu” sub genericul „50 de ani de viață literară românească”. Mă grăbesc să o vizitez… fac o călătorie în timp prin fototeca de aur a aceluia care a participat  ani de-a rândul, cu un aparat de fotografiat, la întâmplările vieții literare, jurnalistice bucureștene. Adevărate nestemate voi regăsi în arhiva neobositului fotograf al scriitorilor, poeților, al artiștilor de odinioară…

Doamne, cum trece timpul! Dar el nu mă reduce la tăcere, nu mă lasă să privesc în gol. Mă las condusă de firul evenimentelor în fața fotografiilor și pășesc nostalgic tăcând… O reîntâlnire cu chipurile oamenilor cunoscuți, o reîntâlnire cu ochiul magic al aparatului fotografic al lui Ion Cucu face minuni. Îmi doresc mai mult ca oricând să fiu alături, să-mi exprim bucuria revederii. Cuvintele rămân însă atârnate de ușa de la intrare, doar ochii își rotesc privirile către fiecare chip eternizat în timp de pelicula fotografului…

…Reîntoarsă din călătoria mea imaginară, alte nostalgii mă întâmpină… reci, tăcute. Și tu, cuvântule, blestematule, mă înfășori acum, aici, în cămașa frigului, a iernii care abia așteaptă să năvălească peste noi, peste toamnă, alungând-o.

Iar toate astea ar fi să se întâmple, dacă nu ieri, dacă nu astăzi sau chiar mâine…. dar se vor întâmpla, căci nostalgiile supraviețuiesc și revin…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.