”Îngeri și demoni” de Letiția Vladislav

365
Letitia Vladislav proza leviathan.ro

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roPe nesimțite venise noiembrie. Nu mai plângeam de frica celor citite prin ziare. Gerti mă lecuise, cel puțin pentru o vreme, arătându-mi că nenorocirile vin când nu te aștepți, unde nu te aștepți, niciodată singure și niciodată nu te poți pregăti să le înfrunți. Vin și gata. Oriunde. În țara mea, aici, între munții ăștia acoperiți de frunze și de o pulbere fină a primei ninsori căzute cu o noapte înainte, în America, în Japonia viselor mele, țara unde tare mi-ar fi plăcut să mă nasc, să scriu și să mor în pace, la poalele lui Ogurazama, cu ochii îndreptați spre parcul, locul unde înfloresc cireșii plângători în Kyoto. De când îmi scurtase mama părul, cu o foarfecă de tăiat cânepa înmuiată, adusă de la Mureș, pentru că alta nu avea la îndemână, iar eu trebuia să plec în prima mea tabără de vară, undeva pe lângă Zlatna, și fiind prea neîndemânatică să-mi spăl și să-mi pieptăn părul lung, credea ea, ei bine, din această vreme aveam o frizură ca o japoneză, pe care noi două o văzusem într-o carte despre cocorii făcuți din hârtie. Era o carte tristă și încurajatoare în același timp. Toate vin la vremea lor. Bune și rele. Este rău, suferă și luptă. Dar nu te da învinsă de nimic. Este bine, bucură-te de tot ce ai în jurul tău. Niciodată nu mi-am schimbat frizura. Japoneza ascunsă în inima mea există. Nu știu ce are țara asta, însă o simt ca a mea. Ciudat, nu? De la cazarmele americane, până în munți, cădeau frunze. Galbene, roșii, maronii, unele chiar verzi. În fața cazarmelor se jucau copiii printre valurile de toate culorile, oamenii de dincolo de ziduri având altceva mai bun de făcut, în loc să măture aurul galben cu puncte colorate și să-l arunce la gunoi. Era o splendoare de toamnă târzie. Se făcea repede întuneric și, la fel ca în sat, ori în București, ne adunam în sufragerie și vorbeam până ne apuca somnul. Fredi, despre satul lui de pe lângă Sibiu, Dieter, despre unguroaica nebună după el și, ceva mai târziu, despre Annemone, o altă nebună, care începuse să-i fie incomodă, însă nu se îndura s-o jignească, pentru că, se pare, el era prima ei dragoste, așa că lăsa totul să curgă, sperând că ea se va plictisi de el, maturul ce pleca la Craiova s-o fericească pe o anumită Mariana, pe care vroia s-o ia de soție, când ea se va hotărî să accepte ruptura de familia ei numeroasă. Soțul meu avea și el istoriile lui, aventuri prin munți, fete cu carte, care l-ar fi sorbit odată cu cafeluța de dimineață, dacă n-aș fi fost eu, iar eu aveam, clar, aventurile mele, infantile, de care râdeau toți, pentru că nu te poți îndrăgosti mortal de unul ce fixează șuruburi și-ți găsește poeziile un banc romantic de pierdut vremea, pentru el fiind mai valoroasă tejgheaua unde maică-sa vindea de toate pentru toți, poiana unde taică-su tundea oile, banii ascunși în cămară și visele atârnate ca niște fasole pusă la secat, sub streașina tîrnațului. Tare mă mai îndrăgostisem, deși era clar până și pentru Damian, ”fetița” satului, că din noi nu va ieși niciodată niciun copil și nicio carte de poezie. Mă omoram să scriu, când eram singură, visându-mi viitorul, îi citeam poeziile seara, în camera de la mijloc, împreună nu dormeam, numai dacă ne căsătoream, hotărâse mama lui, credincioasă peste măsură, citeam și-i observam chipul de la crispat la ”ce vrei de la mine cu căcaturile astea ritmate…”, căsca pe rupte, intra la closet și-mi zicea noapte bună, cu un pas în camera de la stradă, unde dormea el.

– Puișor, o auzeam pe maică-sa strigând, vise frumoase…

Ușa se închidea, puișorul dormea, bătrânii dormeau și ei pe frontiera dintre mine și el, o altă cameră, mai micuță, pe care o foloseau numai când eu înnoptam în casa lor, iar eu mă gândeam, exact ca Damian, ce viață visez sau plănuiesc, și ce fel de poezii pot ieși din niște cuvinte ciuruite înainte să se rotunjească. Eu îmi povesteam aventura, iarnă de iarnă, alta mai bună nu aveam, iar ei, toți mai bătrâni decât mine, râdeau și se minunau de naivitatea mea cronică. Uneori, povesteam și eu de satul nostru dintre apă și păduri, de cimitirul din deal, de unde ieșeau strigoii afară, după miezul nopții și ocupau tot satul, trăindu-și trecutul pe întuneric. Notarul, care-și iubise atât de tare soția, după moartea ei, aștepta zi de zi să se facă noapte, s-o audă cum deschide poarta, cum intră în casă și totul se umple de viață, el, încălzindu-i mâncarea și, după ce ea, mulțumită, se așeza lângă el pe scaun, începea să-i povestească de singurătatea lui, de vecinii mai apropiați și de imensa frică ce o purta cu el că, într-o bună noapte, pământul va rămâne închis și ea nu va mai putea trece pragul casei. Finalul acestei povești de dragoste tulburătoare nu l-am aflat niciodată. Când mă gândeam s-o întreb pe mama, parcă era făcătură, venea cineva la noi și amânam întrebarea pe altădată. Au trecut anii, s-a dus și mama, iar eu nu știu nici acum dacă mormântul de la Hulă a rămas închis, ori viața a continuat să curgă noapte de noapte până ce notarul a plecat, de bunăvoie, bătrân, obosit ori bolnav, în colivia lui de lemn, așezată peste rămășițele ei. Toți erau numai urechi. Mai ales cei mici. Poveștile despre strigoi le auziseră de la mama, dar eu le înșiram ca mărgelele rupte, pe o altă ață, mai colorată și mai plină de mister. De regulă, fiul mai mic al vecinei, Martin, era seară de seară la noi, nu înțelegea un cuvânt din tot ce înșiram eu, îi ruga pe cei mici să-i traducă și încremenea de uimire că, dincolo de munți trăiau spirite care se plimbau noaptea pe stradă, poate râzând de noi, trecătorii, care nu le puteam vedea umbrele și nici simți respirația.

– Groaznic, zise Martin, eu nu aș mai ieși seara pe stradă… la voi sunt adunați toți Dracula… pfui, mă ia cu rece pe șira spinării…

– Usturoiul te scapă de ei, ziseră cei mici, îl agăți la intrare, îl porți în buzunare…

– … și o cruciuliță, continuă fata, fie ea cât de mică… salvarea …

– Nu, acolo nu vreau să locuiesc, declarase Martin, acum înțeleg de ce ați plecat de acolo.

– Dracula-i poveste, râse Dieter, demonii zilei ne-au alungat…

– Ce ?

– Da, zise Fredi, sunt alții care trăiesc printre noi și nu au morminte… Ăștia îți sug energia, te omoară de viu, trebuie să fugi de ei… sau rămâi nebun…

– Eu unul nu voi merge niciodată în țara asta, zise Martin, destul de afectat, mi se face frică.

– Copile, zise soțul, demonii moderni sunt la putere. Politică. Tu nu poți înțelege. Gerti poate. Tu ești numai un copil.

Cei mici se așezaseră lângă el și începuseră să râdă.

– Vrei banane… nu-s banane. Vrei carne… trebuie să stai la coadă. Nici unt nu este… nici măcar pește…

– Ceaușescu PCR protejează peștele…

– Tot strigoi?

Un hohot de râs. Nu ne mai puteam opri.

– … acasă nu puteam spune asta. Aici putem… zise fata.

– Acum am înțeles, zise Martin, copiii sunt îngerii cei buni și politica este ca Dracula…

Alt hohot de râs.

– Ești pe-aproape, zise Dieter, pe-aproape…

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.