Mehmed al II-lea (1432–1481), cel de-al șaptelea sultan al Imperiului Otoman, care a domnit vreme de trei decenii (1451–1481), este cunoscut îndeosebi pentru cucerirea Constantinopolului în anul 1453, victorie care i-a adus supranumele de Fātih („Cuceritorul”), dar și pentru campaniile sale militare împotriva altor puteri ale epocii, printre care cea din 1476, încheiată cu victoria în bătălia de la Războieni împotriva lui Ștefan cel Mare (1457–1504). Considerat unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai secolului al XV-lea și din istoria Imperiului Otoman, Mehmed al II-lea s-a remarcat nu doar prin ambițiile sale militare și politice, ci și prin interesul manifestat față de artă și cultura europeană. Mai puțin cunoscută este această latură a personalității sale, care dezvăluie un conducător preocupat de cultura de dincolo de granițele propriului imperiu. Totodată, deși era un musulman devotat și este asociat tradiției spirituale sufite prin maestrul său, Akşemseddin (1389–1459), sultanul a manifestat interes și față de creștinism. Din aceste motive, influentul turcolog Halil Inalcik (1916–2016) afirma, în celebra sa lucrare dedicată epocii clasice a Imperiului Otoman, că Mehmed al II-lea a fost, fără îndoială, sultanul otoman cu cele mai largi orizonturi intelectuale și culturale. În cele ce urmează, vom prezenta succint câteva aspecte ale acestor preocupări, pentru a contura o imagine inedită a personalității sale.
Viața și domnia lui Mehmed al II-lea s-au desfășurat în perioada Renașterii europene, marcată de o intensă efervescență artistică și culturală. Printre artiștii reprezentativi ai acestei epoci s-au numărat Filippo Brunelleschi (1377–1446), Donatello (1386–1466) și Leonardo da Vinci (1452–1519). Numeroși artiști ai Renașterii s-au aflat în serviciul unor familii princiare și al unor conducători politici și religioși, care au susținut dezvoltarea artelor prin patronaj. Printre cei mai importanți mecena ai epocii s-au numărat Cosimo de Medici (1389–1464) și Lorenzo de Medici (1449–1492) din Florența. În acest context cultural, Mehmed al II-lea nu a rămas străin de preocupările artistice ale epocii, ci a manifestat un interes deosebit pentru arta europeană, invitând la curtea sa artiști occidentali și încurajând contactele culturale dintre lumea otomană și cea europeană.
Una dintre primele inițiative întreprinse de Mehmed al II-lea în deceniul care a urmat cuceririi Constantinopolului a constat în construirea unui nou palat în apropierea catedralei Hagia Sofia (Ayasofya), transformată în moschee după cucerirea orașului. Este vorba despre Palatul Topkapı (Topkapı Sarayı), care avea să devină principalul centru al puterii otomane și reședința sultanilor. În vederea decorării palatului cu opere de artă de inspirație occidentală, sultanul a manifestat un interes deosebit pentru creațiile artiștilor italieni, solicitându-i pictorului venețian Gentile Bellini (1429–1507) să contribuie la realizarea unui proiect artistic destinat reședinței imperiale. Bellini este, de asemenea, autorul unuia dintre cele mai cunoscute portrete ale lui Mehmed al II-lea, realizat în anul 1480, cu un an înainte de moartea sultanului și păstrat în prezent la National Gallery din Londra. În aceeași perioadă, sculptorul și medalistul italian Bertoldo di Giovanni (1420–1491), discipol al lui Donatello, a realizat o medalie cu efigia sultanului. Prin adoptarea acestor mijloace de reprezentare asociate Renașterii italiene, Mehmed al II-lea a urmărit să-și exprime autoritatea imperială într-un limbaj vizual care depășea granițele tradiției artistice otomane și facilita dialogul cu mediile culturale europene ale epocii.
În domeniul științific, Mehmed al II-lea a contribuit la dezvoltarea învățământului prin înființarea a opt medrese în Constantinopol și a organizat, la palatul său, o bibliotecă ce cuprindea lucrări clasice în limbile latină și greacă. Această inițiativă nu se înscrie exclusiv în contextul cultural al Renașterii, ci poate fi interpretată și ca o continuare a unor modele mai vechi de patronaj cultural a liderilor musulmani, ilustrate de califii abbasizi din Bagdadul secolului IX, care au manifestat un interes deosebit pentru moștenirea intelectuală și filosofică a Antichității greco-romane. De asemenea, tot în acest sens, sultanul l-a invitat să predea la Constantinopol pe astronomul uzbek Ali Qushji (1403–1474) și i-a solicitat geografului grec George Amiroutzes (1400–1470) din Trabzon să traducă opera lui Ptolemeu în limba turco-osmană și să întocmească o hartă a lumii. Curtea sa sultanală a mai găzduit și alți cărturari și oameni de cultură ai epocii, printre care Critobul din Imbros (1410–1470), Francesco Berlinghieri (1440–1501) și Giovanni Maria Filelfo (1426-1480), acesta din urmă dedicându-i sultanului un poem.
Pe plan religios, Mehmed al II-lea a manifestat o atitudine pragmatică față de diversitatea confesională a imperiului său. Potrivit relatărilor istorice, după cucerirea Constantinopolului în 1453, sultanul le-ar fi acordat protecție locuitorilor refugiați în catedrala Hagia Sofia. În vederea asigurării unei administrări eficiente a populațiilor de confesiuni diferite, autoritățile otomane au recurs la forme de organizare comunitară bazate pe apartenența religioasă, sistem cunoscut ulterior sub denumirea de „millet”. Acesta le permitea comunităților religioase, în anumite limite stabilite de autoritatea otomană, să își gestioneze o parte dintre afacerile interne prin intermediul propriilor conducători și instituții. În acest context, comunitatea creștină ortodoxă greacă l-a avut drept patriarh ales al Constantinopolului pe Ghenadie al II-lea Scholarios (1400–1473), în timp ce comunitatea evreiască era condusă de rabinul Moise Capsali (1420–1495).
Interesul lui Mehmed al II-lea pentru creștinism, cunoscut în literatura occidentală, este ilustrat și de faptul că i-ar fi solicitat patriarhului Ghenadie al II-lea să redacteze o scurtă expunere a doctrinei creștine ortodoxe, pentru a se familiariza cu principiile fundamentale ale acesteia. De asemenea, unele relatări susțin că sultanul ar fi asistat, din curiozitate, la o slujbă religioasă într-o biserică creștină. Astfel de mărturii sugerează existența unei curiozități intelectuale față de tradițiile religioase ale supușilor săi, fără ca aceasta să implice, în mod necesar, o relativizare a propriilor convingeri, așa cum au menționat în scrierile lor unii autori occidentali. În pofida interesului manifestat față de creștinism, Mehmed al II-lea a rămas profund atașat islamului ca discipol al Shaykh-ului sufit Akșemseddin din confreria Bayramiyya. Sultanul a urmat întru totul sfaturile și recomandările Shaykh-ului, inclusiv când a trebuit să schimbe de la conducerea armatei un anumit comandant. De asemenea, unele relatări îi atribuie lui Mehmed chiar intenția de a renunța la tron pentru a intra o perioadă în khalwa, acea retragere spirituală specifică sufiților, însă Akșemseddin l-ar fi îndemnat să își păstreze poziția de sultan și să își îndeplinească îndatoririle de conducător. Pe lângă acest fapt, Mehmed a fost și un ctitor de moschei și a întreținut relații și cu alți învățati musulmani, derviși și maeștri sufiți pe care i-a adus la curtea sa de la Constantinopol.
În concluzie, Mehmed al II-lea a fost nu doar un cuceritor și un strălucit strateg politic și militar, ci și un suveran preocupat de dezvoltarea culturală și intelectuală a imperiului său. Interesul manifestat față de arta Renașterii italiene, patronajul acordat unor artiști occidentali, sprijinirea învățământului și atragerea la curtea sa a unor cărturari de diverse origini ilustrează amploarea preocupărilor sale, care depășeau sfera strict politică și militară. Totodată, atitudinea sa față de comunitățile religioase ale imperiului și curiozitatea manifestată față de creștinism evidențiază o dimensiune mai puțin cunoscută a personalității sale, fără a diminua atașamentul său față de islam și tradiția spirituală sufită. Aceste aspecte sugerează că Mehmed al II-lea a urmărit nu numai consolidarea puterii otomane, ci și afirmarea Constantinopolului ca un centru politic și cultural capabil să integreze moșteniri intelectuale și artistice provenite din spații civilizaționale diferite. În acest sens, personalitatea sa reflectă complexitatea unei epoci în care confruntarea politică și militară dintre lumea otomană și Europa creștină a coexistat cu schimburile culturale, circulația ideilor și interesul pentru tradiții intelectuale diverse, la fel ca în perioada cruciadelor.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Freely, John, Mehmed al II-lea. Cuceritorul Constantinopolului, traducere de Claudia Roxana Olteanu, București, Editura Corint, 2024;
Howard, Douglas A., O istorie a Imperiului Otoman, traducere de Irina Vainovski-Mihai și Adina Avramescu, Iași; București, Editura Polirom, 2021;
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică (1300–1600), traducere de Dan Prodan, București, Editura Enciclopedică, 1996;
Necipoğlu, Gülru, Architecture, Ceremonial, and Power: The Topkapi Palace in the Fifteenth and Sixteenth Centuries, New York; Cambridge, Massachusetts, Architectural History Foundation; MIT Press, 1991;
Öngören, Reşat, Sufi Life in Istanbul, în History of Istanbul: From Antiquity to the 21st Century, vol. 5, 2019.
