Anul Beethoven – 250 de ani de la naștere
Muzica lui Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn – 26 martie 1827, Viena) nu a suferit niciodată din punct de vedere al audienţei, cu tot ceea ce implică acest lucru, de la prezenţa ei în sălile de concert la succesul sigur. Periodic, însă, avem parcă mai multă nevoie de Beethoven, pentru că puţini compozitori oferă atâta forţă şi echilibru, deopotrivă pentru interpret şi pentru ascultător. Ne întoarcem la simfoniile lui Beethoven cu dorinţa netulburată de a întâlni perfecţiunea şi elocvenţa formei – punctul de sprijin pe care această muzică îl indică atât de ferm. Nimic dintr-o istorie muzicală de două veacuri nu a modificat eficienţa ei expresivă. Tot ce i-a urmat lui Beethoven în domeniul simfonismului nu a făcut decât să confirme stabilitatea şi expresivitatea principiilor sale. Dacă fraza lui Dimitrie Cuclin, unul dintre simfoniştii de primă mărime ai secolului trecut, conţine o exagerare în adjective, ea rămâne în esenţă adevărată: ”Romantismul deficient postbeethovenian, modernismul şi ultimii iluştri pigmei n-au reuşit să scuture un fir din părul de pe capul «titanului»”. Problema nu se pune, fireşte, în termeni exclusivişti. Nu de deficienţa romantismului trebuie vorbit (postromanticul Brahms s-a hotărât cu greu să scrie prima simfonie, tocmai pentru că i se părea că modelul beethovenian poate fi cu greu atins…), nici, vai, de ”pigmeii” muzicii moderne, a veacului al XX-lea. E poate un straniu paradox: cu cât ne îndepărtăm formal de Beethoven, cu atât simţim mai mult nevoia de a ne întoarce periodic la el.
Nevoia – veți spune, probabil – de regăsire a capodoperei, din subînțeleasa dorință de certitudine și stabilitate pe care, teoretic, o conferă ea? Astăzi însă, cu atât mai mult, noţiunea de capodoperă se află printre termenii estetici care nu dau fiori. Pronunţaţi, vă rog, cuvântul geniu şi veţi avea cel puţin o tresărire, chiar dacă și acest din urmă termen pare a fi căzut astăzi în desuetudine şi datorită folosirii sale abuzive în epoca romantică. Spre deosebire, poate, de arta literară (cu toate că și acolo lucrurile sunt relative), în domeniul muzicii, am însă senzaţia că e mult mai greu nu atât de definit capodopera, cât de a decide cu criterii ferme de evaluare. Sau de a le pune de acord. Dacă, de exemplu, puţini vor fi cei care să se îndoiască vreo clipă că Faust este capodopera lui Goethe, chiar selectând foarte riguros, care ar fi capodopera lui Beethoven? Am fi înclinaţi să spunem repede, cu uşurinţă: Simfonia a IX-a. Dar a V-a, ”a Destinului”? Sau ”Eroica”? Oprindu-ne numai la aceste trei exemple, e limpede că ele sunt creaţii sensibil egale. Aceasta vorbind numai de simfonii, pentru că, dacă avem în vedere întreaga operă beethoveniană, dificultatea este şi mai mare.
Iar întoarcerea la Beethoven, chiar în programe care se succed la câteva zile, cum s-a întâmplat de atâtea ori, nu pare deloc exagerată. Repet, există o certă dorinţă de a-l asculta pe Beethoven, de a pătrunde în universul său simfonic, fie că se exprimă în simfonii, concerte pentru instrument solistic şi orchestră, muzică vocal-simfonică, partituri camerale, aducând acel sentiment de obiectivare de care oricare dintre noi are, periodic, atâta nevoie. Căci la Beethoven nici o idee, de ordin moral sau filosofic, şi în particular nici o idee muzicală nu pare a fi abandonată pe drum. Pusă în discuţie cu mijloacele simfonistului, ea îşi găseşte întotdeauna împlinirea. Inovaţiile beethoveniene în privinţa structurii simfonice clasice (înlocuirea menuetului cu scherzo începând cu Simfonia a II-a în Re major, ”apogeul stilului reprezentat de Haydn şi Mozart”), a limbajului şi orchestraţiei aveau de la bun început vocaţia clasicităţii. Probabil pentru că perfecţiunea formală ilustrează la Beethoven deplina coerenţă a conţinutului şi mai ales bogăţia acestuia. Romanticul Berlioz remarca încă din 1830, de când datează primele părţi ale studiului dedicat Simfoniilor lui Beethoven, originalitatea „celei mai celebre dintre toate”, Simfonia a V-a în do minor, op. 67. ”Simfonia Destinului” ”pare a izvorî de-a dreptul şi numai din singur geniul lui Beethoven; în ea îşi va dezvolta el gândirea sa lăuntrică; durerile sale ascunse, mâniile sale înăbuşite, reveriile copleşite sub atâta tristeţe; vedeniile nopţilor, flacăra avânturilor sale, iată ceea ce îi va forma subiectul; iar formele melodiei, armoniei, ritmului şi instrumentaţiei vor apărea tot atât de noi şi personale, pe cât de înzestrate de putere şi nobleţe”.
O putere şi o nobleţe care se clasicizaseră şi care puteau entuziasma pe unul dintre cei mai înflăcăraţi romantici!
Ludwig van Beethoven, Simfonia a III-a în Mi bemol major, ”Eroica”, op. 55 (1. Allegro con brio; 2. Marcia funebre: Adagio assai; 3. Scherzo: Allegro vivace–Trio; 4. Finale: Allegro molto–Poco andante–Presto), Orchestra Philharmonia. Dirijor: Herbert von Karajan, Londra, 22 noiembrie 1952
Ludwig van Beethoven, Simfonia a V-a în do minor, „a Destinului”, op. 67 (1. Allegro con brio; 2. Andante con moto; 3. Scherzo: Allegro; 4. Allegro), Orchestra Philharmonia. Dirijor: Herbert von Karajan, Londra 9–10 noiembrie 1954
Ludwig van Beethoven, Simfonia a IX-a în re minor, op. 125 (1. Allegro ma non troppo, un poco maestoso; 2. Molto vivace–Presto; 3. Adagio molto e cantabile–Andante moderato; 4. Presto–Recitativo–Allegro assai–Allegro assai vivace–
Alla marcia–Andante maestoso–Allegro energico, sempre ben marcato–
Allegro ma non troppo-Prestissimo). Soliști: Elisabeth Schwarzkopf, soprană; Marga Höffgen, contralto; Ernst Haefliger, tenor; Otto Edelmann, bas. Corul Gesellschaft der Musikfreunde Viena, Orchestra Philharmonia. Dirijor: Herbert von Karajan, Viena, Wien, 24–29 iunie 1955
