”Iulia Hasdeu și mestecenii din deal” de Letiția Vladislav

424
Letitia Vladislav rubrica Dragoste strainatate si vis

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roCred că ar fi trebuit să mă nasc cloșcă. Preocuparea zilnică pentru siguranța copiilor începuse să mă obsedeze. Eram cu ochii pe ei tot timpul. La Institut se scurtaseră orele, erau numai până la prânz, așa că luam primul autobuz, ăla cu etaj, ca să-mi pot imagina, la curbe, cum alunecă în jos, printre brazii înalți, pietre ce stăteau acolo de sute de ani și o prăpastie adâncă, sau părea adâncă, de vreme ce nu-i puteam vedea fundul. Mă gândeam dacă am să ies cu viață din autobuz și prăpastie, ori au să ne scoată pe toți morți, după ce o mașină din spate va anunța nenorocirea. Și copiii? Mă vor plânge, era clar, mai ales cel mic, puiul mamei. Soțul va fi trist, familia lui va lua hățurile în mână, uită, așa și așa, nu era pentru tine, o aducem pe cea din Reșița, aia are bani, este de vârsta ta, copiii îi luăm noi, tot n-avem alți urmași, uită Uneori mă gândeam că el nu avea profunzimea mea, era mai la suprafața lucrurilor, poate de aceea gândea numai la rece. Eu eram impulsivă, ardeam și mă topeam în tot ce făceam. Cu și fără planuri bine gândite. Erau, însă, bine simțite. Cinci curbe periculoase. După ce treceam de ele deveneam normală. Rușii jucau cărți, râdeau și povesteau ca în ograda colhozului. De parcă autobuzul era gol. Sașii tăceau. Ăștia erau preocupați cu banii. Cât mai mulți și cât mai repede. Toate joburile de trei sute de mărci erau ocupate de ei. Magazine, restaurante, împărțitul ziarului local. Mă înscrisesem și eu pe listă, însă de fiecare dată era un sas mai rapid decât mine. Veneau zilele de toamnă, ploile reci, nu aveam haine de iarnă ca lumea. Un ban în plus ar fi fost bun, dar nu vedeam nici o posibilitate să fac ceva. Coboram în fața gării, apoi luam drumul pe jos până în cartier. Găteam, făceam curat și plecam prin pădure în întâmpinarea copiilor. Ei protestau, nu putem veni singuri din cauza ta…”, ceilalți se fugăreau, copacii își aruncau frunzele și era așa de frumos să te tăvălești până în vale, cu avalanșa roșiatică peste și după tine, țipând ca indienii, fără prezența unei mame nebune, ce vedea crime după crime, în spatele fiecărui copac și nu se liniștea nici cu pastilele de dormit. Eu nu învățasem să mă eliberez de nimic. Nu puteam pierde nimic. Chiar ceva mărunt, fără valoare. Tot ce citeam în presa locală mă uluia. Televizorul mă speria. Parcă aterizasem într-un cuib de viespi. Aici se viola pe bandă rulantă, credeam eu, aici se omora așa de ușor, aici nu mai era nimic sigur pentru mine și familia mea. La Institut venise o nouă colegă, româncă din București, Teodora. Era mult mai liniștită și nu o speriau ziarele. Pe mine mă uimise cu previziunile ei magice, cu datul în cărți, ori chemarea unui spirit bun, ce, zicea ea, te liniștea mai mult decât psihiatrul unde vroiam să merg eu. Teodora reușise să mă facă mai curioasă. Câteva zile n-am mai așteptat în fața școlii. Am părăsit lagărul de pe strada Spitalului, așa cum venisem. Cu două valize mari și o sumedenie de pungi de plastic. Erau toate solide și frumoase. Una ca asta o cumpăram la Piața Unirii, de la țigani, cu zece lei. Toți muream după aceste pungi. Ne simțeam mai aproape de Occident. Că de acolo veneau. Le foloseam până se rupeau, cumpăram altele noi, uneori mai urâte, le boceam pe cele vechi, ba chiar aveam și fotografii cu ele, din păcate alb-negru, dar punga pe care scria Paris era din Franța, ne asiguraseră vânzătorii, iar ei trebuiau să știe, credeam noi, pentru că, după spusele Bulibașei, treceau granița la sârbi, își făceau negoțurile prin Vestul sălbatic și se întorceau, cândva, cu nylon și pungi de plastic, parfumuri ucigătoare, ce te ușurau de jumătate de salariu, nu știu ce pastile care-ți promiteau sănătate și tinerețe veșnică, numai pentru că pe ele scria Sandoz. Aici mergeai la cumpărături și, de regulă, luai câteva pungi de plastic cu tine. Câteva le-am trimis cu un pachet în sat. Erau noi-nouțe. Pusesem semințe de flori și legume de care mama nu văzuse niciodată. Castravetele-șarpe. Arăta chiar ca șerpii de casă. Vanilie, praf de copt, drojdie, niște mirodenii, ciocolată și un pachețel de țigări pentru tata. La Deva, era clar că trebuia să deschidă pachetul în fața vameșilor, ordinea era ordine și nu se comenta, chiar dacă uneori sărmanele pachete se deschideau singure pe drum și, dacă nu aveai cu tine o valiză sau un sac mare de iută, trebuia să te întorci acasă cu tot conținutul în șorț. Sau, în cazuri fericite, cumpărai un sac de iută de la hienele ce așteptau în fața poștei, după ce negociau cu tine, cam ce le-ar plăcea să aibă în schimbul sacului,bre, uite, maică, era așa, întâmplător în portbagaj… Asta mi s-a întâmplat mie în Militari. Mama a avut mai mult noroc. Doamna și domnul care-i răvășiseră pachețelul descoperiseră semințele de flori și castraveții-șarpe, o informară, cu mutre dureros de preocupate, că așa ceva este interzis să intre în țară.

– De ce, întrebă mama, nu-s decât niște semințe…

– Draga mea, zise femeia, poate au ceva boli, pot distruge recoltele și vă faceți responsabilă de catastrofa ce va urma.

– Doamne ferește, zise mama, asta nu vreau. Și acum ce fac cu ele?

– Nimic. Le confiscăm și le distrugem.

– Iartă-mă, zise mama, fata mea nu putea să știe de bolile astea… ea nu știe nimic de grădinărit…

– Noi știm de boli, că suntem școliți, o consolă femeia, aruncând plicurile la coșul de gunoi.

Așa că mama s-a întors în sat fără semințe, cu o singură ciocolată, două plicuri de drojdie, țigările și două pungi de plastic. Mi-a scris că trebuia să le mulțumească vameșilor că au fost așa de buni și au salvat-o de la necazuri și mai mari. Eu, la rândul meu, am scris o scrisoare de protest la Poștă, însă răspunsul n-a venit niciodată. Așa că am lipit niște semințe pe o fotografie și, o lună și ceva mai târziu, castravetele-șarpe se bucura de pământul românesc, crescând, zicea mama, mai bine de un metru. Prima ei vizită în Germania, acceptată cu ajutor umanitar în banii trimiși de noi, a făcut-o cu valiza mea de studentă și punga de plastic pe care scria Love. Noi ne-am umplut toate pungile cu oale, farfurii, haine și, după patru dus-întors, de la un capăt la altul al orașului, am ajuns în apartamentul nostru. Închiriat. Știam că va trebui să cumpăr numai la reduceri, că Aldi (era și atunci furnizorul de alimente ieftine) va fi salvarea noastră, pentru că banii erau prea puțini să ne permitem ceva mai deosebit. Cumpărasem o mașină de gătit, un frigider și o mașină de spălat, uzate. Funcționau, asta era important. Pentru mobilier am căpătat un împrumut, ce trebuia plătit cu câte o sută de mărci pe lună. Trimisesem două lăzi mari, de parcă erau sicrie, cu o săptămână înaintea plecării și nu ajunseseră încă la noi. În una erau cărțile și hainele noastre. În alta erau plăpumile, cearșafurile, pernele și hainele copiilor. Afară se răcorise și începuseră ploile. Cum nu aveam nimic de pus pe pat, ne-am dus într-un magazin imens și am cumpărat cele mai ieftine cearșafuri. O vecină, Gerti Roth, ne-a făcut rost de patru pături și două perne pentru copii. Nici mobila comandată nu venise la timp. Stăteam toată ziua în pat, pentru că nu aveam scaune. Tot Gerti, văzând cum ne chinuim, ne-a adus o masă și patru scaune, capturate de la soră-sa. Puteam găti și puteam mânca în bucătărie. Sarmale! I-am înnebunit pe toți nemții cu sarmale à la Folt. Cartierul era pe deal, mai aproape de școala copiilor. Niște blocuri de două etaje în mijlocul unei pădurici. De pe balcon vedeam în jos piscina și cazarmele americanilor. De la bucătărie vedeam pădurea. Când a venit mobila și lada cu cărți, am făcut o minune de sufragerie. Oamenii lăsau, în anumite zile ale lunii, afară la poartă, tot ce nu le mai trebuia. Unele erau perfecte. Am luat un televizor de la gunoi, ce funcționa mai bine ca cel din Baciului, și o sofa de citit, pe care am așezat-o sub fereastră, unde ne cuibăream pe rând, eu și soțul, să citim ziarul sau o carte. Cumva ne liniștiserăm. Vecinii erau buni și prietenoși. Gerti era zi de zi la noi, ajutându-mă să accept viața așa cum vine, fără atâtea griji nefondate. Copiii ei se împrieteniseră cu ai noștri și erau mereu împreună. Iar noi l-am cunoscut pe Dieter, neamțul-oltean, apoi pe Annemone, sibianca, Fredy și Gina, bucureșteni ca noi. Ultima în trupă a fost Teodora. Era moartă după spiritism și ne-a arătat cum se mișcă paharul după ce chemi mortul și-i pui întrebări. Nu la noi. La Dieter. El era singur și nu credea în comunicările” noastre cu Iulia Hasdeu.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.