”Jurnal de tren” de Florentina Loredana Dalian

730
Florentina Loredana Dalian călătorie tren rubrica leviathan

ganduri dulci amarui florentina dalian rubrica leviathan.roSlobozia – Vișeu de Sus, 26 – 28 mai 2017

26/27 mai 2017  

Călătorie cu trenul, după multă vreme. N-am mai fost din 2011, când am mers la Herculane.

Traseul Ciulnița – București – o explozie de maci prin fereastră. După vreun sfert de oră, filmul se rupe, adorm. Singurii companioni: o fetiță de vreo 3 ani, Miriam, însoțită de părinți și bunici. Tatăl îi vorbește doar în germană, restul familiei – românește. Nu greșește niciodată limba în care răspunde. Ce miracol creierul uman! De 49 de ani (sau mai puțin, pesemne, de când am început să conștientizez) nu încetez să mă minunez. Din poveștile copilăriei mele: pe la 5 ani, îmi dăduseră un almanah (”amanafu”) care avea fotografiile unor actori străini. Îmi spuseseră o singură dată cum îi cheamă, apoi mă tot întrebau. Nu greșeam (chiar dacă le stâlceam), iar atunci când încercau să mă încurce sau să mă contrazică, deveneam categorică. Acum, n-aș mai reuși performanța de a reține atât de ușor.

Gara de Nord. Bucuria de a sta la o masă, în aer liber, în mijlocul unei mulțimi foșgăitoare, și de a face notații într-un carnețel. Întrezăresc vreo două priviri curioase. Nimeni nu mai scrie, în jur, cu pixul pe hârtie. Ceilalți fie scriu pe telefoane ”înroșindu-le” tastele, fie au cu totul alte preocupări decât scrisul. Dar înainte de bucuria aceasta măruntă, emoția pe care mi-o dă mereu Gara de Nord, prin care treceam nu doar pentru a călători, ci și pentru a merge la cursuri. Din Regie până la Gara Basarab, luam tramvaiul, dar adeseori nu era direct Gara de Nord, și atunci, pentru a evita așteptarea, o tuleam pe scurtătură, de-a dreptul prin gară, până în sălile întunecate și laboratoarele friguroase din Polizu. Ce mai alergătură pe tocuri cui, să ajungem la vreme la cursuri! Interesant cum locurile trezesc în noi emoțiile trecutului! Descopăr cu uimire parcă faptul că, iată, mai există gări. Când circuli prea mult cu mașina, ești în altă dimensiune. Dar eu iubesc gările, habar n-am de ce le iubesc…

Lume pestriță, foșgăială, câte un strigăt de copil, vocea stridentă din amplificator (cum le-or permite să lucreze cu astfel de voci?!)… Unde se duc toți? Eu merg la Vișeu de Sus, la un festival literar. Bună motivație, nu? – să străbați țara de la un capăt la altul. Ah, femeia asta îmi distruge simțurile cu vocea ei! Mă opresc aici, revin după ce mă voi urca în vagonul meu de dormit, compartiment single.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Călătoria la vagonul de dormit-single merită toți banii, chiar dacă ar mai fi de îmbunătățit unele aspecte. Ești tu cu tine, ai spațiu suficient, pat cu lenjerie curată, bașca te mai și leagănă. Să tot dormi, să tot citești, să tot scrii! A venit și ”nașul” (de fapt însoțitorul de vagon). À propos: când așteptam trenul meu, la peron, am văzut pe un altul o lozincă amuzantă: ”Vrei să mergi cu nașu’? TCF îți dă ocazia!” N-am avut cum să mă interesez care-i șpilu’. ”Nașul” meu e politicos, îmi saltă biletul, mi-a spus și că mă trezește cu 30 de minute înainte de destinație. Am uitat să-i sugerez să folosească o goarnă mai puternică. Mi-am fixat și cele două telefoane să sune la ore diferite, dar tot mă bântuie gândul că s-ar putea să mă trezesc la Sighetu Marmației. Poate nu! Omul de legătură de la Vișeu se va trezi cu noaptea în cap să-mi trimită mașină pe la ora 5 dimineața, pentru cei 2-3 km pe care-i am de parcurs între gara Vișeu de Jos și Vișeu de Sus unde se ține festivalul. Sper să fiu aptă de recital mâine la ora 11! Va trebui să dorm 5-6 ore, ceea ce înseamnă să mă culc măcar la ora 23 (cred că nu m-am mai culcat așa devreme de când eram copil!). Până atunci, mă bucur de peisaj și de cartea pe care mi-am luat-o cu mine, tot de călătorie – și ce călătorie! – Nikos Kazantzakis, ”Jurnal de călătorie – Rusia”. De-aș ajunge și eu cândva să văd Rusia, această țară fascinantă, pentru mine, în primul rând prin arta ei și prin frumusețea oamenilor. Kazantzakis vorbește de ”năvalnica afecțiune rusească, cea care năruie granițele – cum se întâmplă să le năruie și sărmanii apuseni, în puținele clipe când sunt amorezați sau beți”. Faină descriere! Din acest punct de vedere, eu cred că noi, românii, le semănăm mai mult rușilor decât apusenilor. Noi n-avem nevoie să fim amorezați ori beți, ca să năruim granițele, chiar dacă nu suntem la fel de năvalnici. De altfel, Kazantzakis pomenește în mai multe locuri de ”minunatul suflet slav”. Stop scris! Să mă bucur de peisaj cât mai e lumină afară!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

28 mai 2017, seara

Stau în gara Beclean pe Someș și gândul îmi zboară la ”Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Nu că eu aș fi vreo Monă, dar nici profesorul Miroiu nu se-arată pe-aici. Mă întreb dacă toate drumurile au un rost. Fie și acela de-a ne înțelepți, de a ne face mai prudenți când vine vorba să alegem dacă să urmăm drumul sau nu. Câte lucruri inutile mai facem în viață! Episodul cu sala de lectură din sala de așteptare l-am povestit separat. Frumoasă surpriză!

Casa memorială ”George Coşbuc” din Hordou

În drumul splendid de la Vișeu până aici am trecut și prin satul lui Coșbuc, fost Hordou, care acum îi poartă numele. Gara se cheamă simplu, Coșbuc. Privesc curțile, casele destul de arătoase și înstărite unele, și mă întreb, emoționată, pe unde va fi ”zărit-o” poetul pe mama ”într-o căscioară”, încerc să identific unde va fi fost moara cu ale sale cărări… Încercare zadarnică. Trecem prin viață ca trenurile zorite prin gări. În urma unora dintre noi mai rămâne ceva. O întreb pe tânăra studentă care-mi stătea în față (urcasem împreună din Vișeu) dacă acela e satul lui Coșbuc. Întrebare tâmpită, evident, era logic, dar am vrut să testez dacă ea știe, dacă a auzit de el… Răspunsul a fost, spre cinstea ei: ”Da, am vizitat casa memorială când eram în școală.” M-a privit cu ochii verzi, limpezi, cu zâmbetul timid, abia schițat. E bine, încă e bine dacă tinerii își mai aduc aminte poeții!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

29 mai 2017, dimineața devreme

Pesemne și în viață vine o vreme când te simți ca un călător singur într-o gară.

În Gara de Nord, nu ești niciodată singur. Iată-mă revenită, de data aceasta dimineața. Mie îmi plac gările în amurguri. Stau pe un scaun, în sala de așteptare și continui lectura la Kazantzakis. Mă intrigă un nume. Vorbește, la un moment dat, de trei eroi legendari, cavaleri din Rusia Kieveană. Pe unul îl cheamă Ilia Morumet. Mă întreb (normal că mă-ntreb) dacă e simplă asemănare (coincidență) sau numele acesta i-a inspirat lui Marin Preda numele personajului său, Ilie Moromete. Rămân cu întrebarea.

Fără să vreau, îmi ajung în urechi conversații. O doamnă în vârstă, toată numai stil, cu basma pe cap și adidași în picioare, îi spune alteia: ”Am făcut și eu medicină, așa bătrână și urâtă cum mă vedeți. Am fost soră pediatră.” Apoi se lansează în explicații medicale. O altă femeie, în spatele meu, către o interlocutoare: ”Sunt și eu femeie deșteaptă, umblată prin lume, am lucrat la metrou.” De ce-or fi simțind oamenii nevoia să-și recite CV-ul în fața unor necunoscuți? Ce rost are să umbli cu buletinul, cartea de muncă sau arborele genealogic la vedere? Probabil există un motiv, dar îmi scapă.

Mă mai ridic, din când în când, să mă dezmorțesc, lăsând bagajul baltă, unde se afla. La a doua tentativă, o femeie mă întreabă: ”Nu vă e frică să vă lăsați gențile nepăzite?” Îi răspund, amuzată: ”Nu. Conțin vreo două zdrențe și în rest cărți. Chiar m-aș distra pe seama hoțului care ar lua o asemenea țeapă.” E drept că acasă, când le-am desfăcut, n-am mai găsit, ca intrate în pământ, cutiuța de pudră și deodorantul. Măcar de ar fi încăput pe mâna cuiva care să le folosească!

Fac ochii roată, că tot mi-a fost distrasă atenția de la citit: majoritatea ”șed și cugetă” (presupun că majoritatea majorității numai șed), câțiva conversează în liniște, un domn citește un ziar, un altul – o revistă, o doamnă stă cu ochii în telefon, un tânăr ține un laptop deschis pe genunchi. Doar eu demodată, picată din alt veac, cu cartea mea de 300 de pagini!

Închei tot cu Kazantzakis: ”Aici, în Rusia Sovietică, deseori când întâlnești chipurile de sfinți pe străzi, în firide sau zugrăviți pe ușile bisericilor, vezi că sunt neglijați, deteriorați, cu haine murdare, cu bărbi neîngrijite. Oamenii au încetat să-i mai hrănească cu rugăciuni și ofrande. […] Sfinții sunt flămânzi în Rusia, îngerii suferă atârnați între cer și pământ, Dumnezeu umblă pe străzi fără adăpost, fără ocupație, prigonit ca un burjui.” Încerc să mă gândesc cum umblă Dumnezeu prin România capitalistă. Nu mai am timp de concluzii, îmi sosește trenul. Iată, se află garat și va pleca în curând de la linia 12. Și eu, odată cu el…

Slobozia, 26 – 28 mai 2017

Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.