”De-a Lansare de Carte” de Lică Barbu

534
Lică Barbu, Rodica Neofit, Costin Tuchilă, Pușa Roth, Camelia Cherciu la lansarea volumului ”Lumea lui Licuță” de Lică Barbu, Biblioteca Județeană ”Panait Istrati” Brăila, 15 octombrie 2016
Lică Barbu, Rodica Neofit, Costin Tuchilă, Pușa Roth, Camelia Aurelia Cherciu la lansarea volumului ”Lumea lui Licuță” de Lică Barbu, Biblioteca Județeană ”Panait Istrati” Brăila, 15 octombrie 2016

proza-scurta-leviathan.ro-logo(Poveste întâmplător de întâmplătoare, scrisă într-o întâmplare, inspirată dintr-un fapt real întâmplător de întâmplător. Orice asemănare cu personajele nu este deloc întâmplătoare.)

Data stelară, 15 octombrie 2016. Cu toate că au trecut aproape doi ani de la lansarea cărţii ”Lumea lui Licuţă” de Lică Barbu, carte de debut în Lumea Cărţilor, evenimentul petrecut atunci rămâne în aduceri-aminte, aşa cum şi copilăria rămâne veşnic în inima noastră, ca o metaforă într-un făgaş al Timpului. Şi nu putem să ne întoarcem la inocenţă, decât prin noi şi cuvântul viu aşternut în tomuri de emoţii.

Lică Barbu
Lică Barbu

Spre dovadă a clipei petrecute atunci, minunaţii mei prieteni, Puşa Roth şi Costin Tuchilă, stau drepţi clipind din pleoape, martori în  zborul copilăresc al cărţii. Cu plecăciune şi mulţumiri din partea mea, le ofer cu zâmbet un pe loc repaus pentru a citi această poveste:  

Bună ziua, Oameni Mari! Am făcut-o şi p’asta!

Nu pasta de pix, dragii mei. Şi nici pasta de morcovei fierţi care nu-mi place şi i-o dau lui Pufuleţ să-şi coloreze ochii. Ştiind de intenţia mea, miorlăie ca un zgomot de scârţâit de cretă pe tablă.

Până la urmă, mănânc eu pasta, ce să fac, ca să opresc dezastrul ce va urma. Adică, se dărâmă casa pe noi.

Deci, am făcut-o şi p’asta, cum spuneam.

”Asta ce?” veţi întreba. Cum ce?  Vaaaai! Ştiu toţi prietenii mei din lumea mea că am scris o carte şi voi nu? Măi, Oameni Mari! Glumiţi?

Staţi să vă povestesc!coperta-lica-barbu-lumea-lui-licuta

Mi-am făcut cunoscută lumea mea în cărticica ”Lumea lui Licuţă”. Cum? Simplu! Printr-un joc jucăuş de frumos pe care l-am numit, în fuga unui gând copilăresc dar şi în fuga unei steluţe rebele căzută întâmplător în mintea mea, De-a Lansare de Carte. Pam-pam!

Dar, până la acest joc am trecut prin multe. Multeee… să le spunem aventuri. E mai captivant.

Mă tot bârâiau la cap Zburlita şi Tatalai, că eu scriu frumos, că le am cu chichiţul vieţii, că ştiu a povesti, că sunt scriitor acadea, mă rog, sadea, tot un fel de… şi să scriu o carte. Aiureli! Mă linguşeau. Pofteau la felia mea de pâine cu untură. Poftea şi Parfeu, dar el nu ştia ce-i aia chichiţ şi privea tâmp la noi.

După ce mi-au păpat felia de pâine, le-am explicat filosofic că eu nu scriu cărţi. Scriu eu ”floricele” pe garduri, e drept, dar nu cărţi. Şi o carte, ca să fie tipărită trebuie bani, iar cei de la tipografie nu tipăresc cărţi pe garduri. Le trebuie multă cretă.

Dar ce? M-am înţeles cu ei!? M-au luat pe sus şi am plecat din poartă-n poartă să cerem ajutor la vecini pentru a-mi tipări cartea.

Tanti Raţa a spus că nu are decât mărunt. Păi ce? Noi suntem mari?

Cap Spart a ţipat la noi spunând că atunci când se va lăsa de fumat să venim la el. Pfff! Fumuri!

Iar Omul Elastic se învârtea pe după un pom să vadă cine îl caută, aşa era de ameţit de la băutură.

La tanti Maria nu am îndrăznit să intrăm. A fost profesoară de Limba Română şi chiar dacă vinde borş şi seminţe prăjite, tot săracă e. Numai că tanti Maria ne-a ieşit în cale, direct în poartă.

– Măi copii! Ce serioşi sunteţi! Ca Oamenii Mari. Cine v-a supărat?

Şi i-am povestit.

– Şi la vecini v-aţi găsit voi să căutaţi ajutor? Ei sunt cei care au nevoie de ajutor! La cap. Nu voi… Hai, Licuţă, să scriem despre lumea ta! O ştiu destul de bine ca şi tine. Apoi, veţi merge la grădiniţa Doamnei Vrăjitoare Bunuţa Rodicuţa, unde Doamna recuperează copiii pierduţi în neantul vieţii, să devină spiriduşi. Va vrăji cărticica ta cu bagheta ei magică. O ploaie de steluţe va cuprinde lumea ta şi cartea va zbura în lume. Pentru veşnicie.

Asta a fost toată aventura Domnului Manuscris. Un fel de joacă De-a Scrisul Copilăriei.

Zburlita, Tatalai şi Parfeu, cu gălăgia lor, au fost de faţă la scrierea manuscrisului, de a fi mereu în faţă, ca şi personaje importante. I-au oprit virgulele şi punctele mele ortografice, altfel deveneau extratereştri cu moţ cosmic, dar recunosc, asta şi voiam.

Am zburat, puţin spus, ne-am dat peste cap din nor în nor, cu cucuie cu tot, şi am aterizat ca nişte licurici în Grădiniţa Doamnei Vrăjitoare Bunuţa Rodicuţa.

La grădiniţă era linişte. Prea multă linişte. Doamna ne-a spus că este liniştea unei alte lumi, acolo, de unde vin copiii autişti care nu ne văd, nu ne aud, nu vorbesc, doar visează. Visează Neantul, Universul, Lumea reală, Pământul şi Oamenii, printr-un fir subţire de Lumină pe care îl poartă în inimioarele lor. Acolo, în această lume, copiii visători îşi ţin în taină gândurile la care noi, Oamenii Normali, nu putem ajunge decât prin bagheta magică Dor de Viaţă.

– Şi unde este bagheta Dor de viaţă? întreb plin de curiozitate.

– Aici! răspunse Doamna Rodicuţa punând degetul în dreptul inimii.

Un roi de furnici a trecut prin pielea noastră. Zburlita avea luminiţe în ochi şi privea la Doamna cum l-a luat pe Domnul Manuscris şi l-a mângâiat tandru.

– Cartea voastră, dragii mei, este precum aceşti copii autişti. Are Lumea ei, are visul dragostei, visul Naturii, visul de a rămâne mereu copil. Are gânduri tainice pe care Oamenii Mari nu se mai obosesc să le caute. Mergeţi şi dăruiţi-o lumii! Copiii autişti, când vor deveni spiriduşi, vă vor mulţumi pentru că au fost primii care au primit gândurile voastre.

– Şi… şi… nu ne vrăjiţi cartea? se bâlbâi un pic Tatalai.

– Cartea are deja vraja ei. E magică. Bagheta Dor de Viaţă o va urmări tot timpul pentru că e acolo în carte… Hai! Mergeţi şi lansaţi cartea în lume!

– Şi… şi… cum să facem asta? mă bâlbâi şi eu ca Tatalai. Cred că de emoţie.

– Jucându-vă! Doar sunteţi copii.

Şi… şi… asta a fost. Şi… şi… asta am făcut. Na! M-am molipsit. Şi… şi… am inventat jocul De-a Lansare de Carte. Şi unde credeţi că ne-am jucat?

Nu, n-aţi ghicit! Nu în stradă. Nu fiţi naivi! Vă spun eu: la bibliotecăăă! Doar acolo sunt cărţi cu toate minunăţiile şi jocurile din lume.

Jocul a început prin a invita lume, multă lume. Am invitat, dar au venit numai copiii între cinci şi şaptezeci şi cinci de ani, hai, optzeci. Bravooo! Aşa da, dragi copii! Toţi copiii aveau ca ecuson un zâmbet, afişat pe chipul lor, nu pe cartonaş.

Apoi, pentru ca jocul să devină o poveste magică, am invitat două personaje fantastice din basme. E de-ajuns să le visezi şi ele vin singure. Aşa le-am visat şi piiiing!… Au apărut la joc, din basmele minunate, Zâna Puşa Cerceluşa plutind pe o frunză de nufăr, nufăr din Balta Brăilei, normal, şi Nea Fulg de Nea, călare pe un gând călător, adunând doruri în zbor.

Jocul l-au început oaspeţii de seamă. Au aruncat cu steluţe în toată lumea, mai ales în mine. Credeam că deja sunt în basme. Nimeni nu mişca, pentru ca cei doi să nu greşească ţinta. Eu şi Zburlita ne feream, aşa de chi-chi, oricum steluţele nu ne evitau. Ce joc minunat!

Au vorbit toţi copiii despre carte, iar unii, mai speciali, au cântat prin vibraţia pianului şi a vocilor lor cristaline, cântece plutitoare despre dragoste. Două filmuleţe, în premieră, producţie ”Lumea lui Licuţă”, au colorat zâmbetul tuturor, într-un curcubeu nesfârşit de veacuri. Ce mai! A fost un joc de neuitat. Toţi copiii au plecat acasă cu cărticica mea şi cu clipa minunat trăită. Dorul meu îi însoţea.

Nu era frumos să-i las pe Zâna Puşa Cerceluşa şi pe Nea Fulg de Nea să dispară aşa repede în poveştile lor. Jocul nu se terminase. De fapt, nu se va termina niciodată, Aşa că i-am invitat, prin timpuri brăilene, să le arăt locurile natale. M-am cam bâlbâit în călăuzia mea, dar Brăila m-a ajutat şi ne-a condus paşii la Dunăre.

Am rămas şocaţi de măreţia ei. Mirosea a apă călătoare de poveşti. Ducea prin noi, pe făgaşul ei, istorie, povestea Lumii, iubiri, nemuritoare gânduri, viaţa, ca un nesfârşit şuvoi de profunde trăiri, şoptind tainic prin murmurul apelor: ”Te iubesc, Licuţă!”

Am zâmbit toţi trei, iar un pescăruş jucăuş a trecut în zbor furându-ne zâmbetul.

Şi… şi… gata!

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.