Aşa ar trebui să spunem la fiecare despărţire fizică de cineva. Indiferent dacă persoana pleacă temporar sau porneşte în călătoria eternă. Căci, până la urmă, cu toţii ajungem în acel punct în care trebuie să ne îmbarcăm pe corabia spre necunoscut, ce ne va conduce… cine ştie unde şi cine ştie pentru cât timp. Tot aşa am ales şi eu să îmi iau rămas-bun de la stelele teatrului românesc care au apus în lumea noastră tot mai des în ultimul timp. Iată că acum a venit momentul să fac acelaşi lucru şi faţă de una din marile doamne ale teatrului românesc dintotdeauna, Ilinca Tomoroveanu.
De acest nume mă leagă memorii frumoase şi chiar personale. De când eram încă în cele mai fragede momente ale vârstei mele, îmi aduc aminte că bunica îmi povestea de spectacolele din propria-i adolescenţă şi tinereţe, de toţi acei mari actori care astăzi nu mai trăiesc decât în cărţile de istorie teatrală. Aşa că nu pot să uit nici când am aflat de unul dintre cele mai iubite spectacole ale Naţionalului bucureştean în 1968 – ”Heidelbergul de altădată”, în regia lui Victor Moldovan, care i-a avut protagonişti pe Florin Piersic şi Ilinca Tomoroveanu. Îmi amintesc de imaginile pe care mi le creasem cu aceşti doi mari actori, imagini pe care mi le alimentau poveştile nemuritoare ale bunicii şi care mi-au deschis apetitul pentru teatru şi pentru artele scenice. Aşadar, iată o prima întâlnire neoficială cu arta Ilincăi Tomoroveanu şi un prim pas pe care domnia-sa, fără să ştie, l-a făcut în alegerea viitoarei mele cariere. Reţin ca şi ieri portretul plin de eleganţă şi candoare pe care bunica mea i-l făcea doamnei Tomoroveanu: ”Era o fată extrem de frumoasă, plăpândă şi elegantă. Şi avea o voce… inconfundabilă”.
Toate aceste calităţi şi încă ceva în plus aveam să le descopăr după ani buni, ”pe viu”, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, unde am pătruns cu emoţie şi înfrigurare. Căci prima mea întâlnire faţă în faţă cu doamna Ilinca Tomoroveanu (eu din fotoliul de tânăr spectator, dumneaei pe scenă) avea să se petreacă atunci când eram la început de drum în formarea mea, în liceu, în 2007, odată cu premiera spectacolului ”Jocul ielelor” de Camil Petrescu, în regia lui Claudiu Goga. Acela a rămas unul dintre spectacolele mele de suflet, pe care nu le voi uita niciodată, datorită faptului că a desăvârşit alegerea mea de a urma un drum artistic. Şi pentru că, în acelaşi timp, a prilejuit adevărata revelaţie a talentului şi a caracterului uman deosebit al Doamnei Ilinca Tomoroveanu. Într-o seară, după a cincea reprezentaţie a ”Jocului ielelor” la care participam, mergând la cabinele actorilor pentru a mă reîntâlni cu Liviu Lucaci (actorul şi omul care m-a susţinut mereu şi care m-a ajutat să văd care este calea mea în viaţă), am avut bucuria de a o vedea şi pe doamna Tomoroveanu, cu care am avut şi onoarea de a face cunoştinţă (tot prin intermediul lui Liviu Lucaci). O voce caldă, blândă, un zâmbet parcă al bunicii mele, o politeţe, o eleganţă, o distincţie cum rar mi-a fost dat să văd – calităţi care veneau să întregească personalitatea actriţei care cu câteva minute înainte fusese Irina Romescu, pe scena Sălii Atelier şi care transmisese determinare, mândrie, încăpăţânare şi prestanţă. Mi se părea imposibil ca toate aceste aspecte să fie cuprinse într-un singur om. Dar iată că se putea. Şi cu ocazia aceea, am înţeles ce înseamnă talentul, ce înseamnă pasiunea pentru artă şi ce înseamnă coloana vertebrală pe care trebuie să o aibă un om şi mai ales un artist. Iar cea care a slujit Teatrul Naţional bucureştean timp de 40 de ani şi care i-a fost şi director artistic în ultimii 14 ani avea acest caracter uimitor, destul de rar întâlnit în lumea teatrală românească, unde cei implicaţi fac (şi nu doar o dată) compromisuri nenumărate.
A venit, apoi, a doua întâlnire teatrală cu Ilinca Tomoroveanu, în primul spectacol pe care Radu Afrim l-a montat la TNB – ”Avalanşa” de Tuncer Cücenoğlu, în 2010. În rolul Bătrânei şi avându-l ca partener pe Constantin Cojocaru în rolul Bătrânului, actriţa mi-a apărut cu totul şi cu totul schimbată, vulnerabilă, exact cum o cerea rolul şi regizorul – o femeie în vârstă, cu fricile şi superstiţiile aduse de bătrâneţe, dar care mai reţine în suflet puterea tinereţii de altădată. Un personaj căruia Ilinca Tomoroveanu i-a dat viaţă în mod admirabil şi care mi-a sădit în inimă o şi mai mare admiraţie a talentului său. Şi aceea a fost ultima oară când am văzut-o pe scenă în calitate de actriţă. De atunci înainte, întâlnirile cu domnia sa au fost doar la premierele TNB sau pe culoarele birourilor din spatele scenei, când ne întâmpina pe toţi cu zâmbetul şi blândeţea ei atât de cunoscute şi iubite de toţi cei care au avut bucuria să o cunoască.
De ce am ales să vorbesc despre această doamnă, acest Om, acest Artist atât de târziu după dispariţia ei? De ce nu am făcut asta chiar în zilele când ne despărţeam de domnia sa? Pentru că este important să ne amintim de cei plecaţi şi după ce nu mai sunt aici. Iar eu am avut şi un al doilea motiv: trebuia să îmi găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a evoca personalitatea unei mari doamne şi al unui om care, iată, fără să ştie, a contribuit atât de mult la dezvoltarea mea ca om şi ca artist. Aşadar, închin acest moment celei care a fost şi va fi mereu una din pietrele de temelii ale propriei mele existenţe, Doamna Ilinca Tomoroveanu. Pe curând, stimată doamnă!
Arhiva rubricii Cronica de teatru
