„La Teatrul din Stejar”, cronică de teatru de Mariana Ciolan

136
AFIS_iVAN V3

fila-de-calendar-rubrica-leviathan.ro_Mă întrebam (aproape cu înfrigurare) cum va arăta primul meu contact cu scena reală după un an și jumătate de criză sanitară. Ei bine, începutul plin de speranță l-am trăit într-un teatru unde startul activității în acest context coincide și cu nevoia imperioasă a afirmării mai viguroase în peisajul cultural care îl integrează. Și asta mi-a oferit o satisfacție suplimentară. Este vorba de Teatrul din Stejar. Situat în legendarul cartier Tătărași, acest singur teatru independent din Iași abia își luase zborul cu puțin înainte de paralizarea planetară, iar dacă nu a dispărut în tot acest trist răstimp și nu s-a pierdut sediul lui, faptul se datorează eforturilor cu adevărat îndârjite,poate chiar eroice, ale fondatorului, actorul Theodor Ivan, susținut de parteneri și de echipa sa. Se află la etajul întâi al unui fost complex comercial, unde vechiul  restaurant, o cofetărie și un depozit au fost reconfigurate ca un spațiu elegant, aerisit, perfect funcțional și dotat pentru spectacole, cu o sală de vreo patruzeci de locuri, alături de un perimetru destinat altor reuniuni de mică anvergură. Aici, odată cu relaxarea restricțiilor, s-au reluat deja cele patru-cinci titluri dintr-un repertoriu  prea puțin „rulat”, unele realizate în parteneriat cu Facultatea de Teatru din Universitatea de Arte „George Enescu”,  și au avut loc  câteva premiere, între care, în baza altui parteneriat, cu Facultatea de Coregrafie, și două producții de teatru coregrafic, Karnal, respectiv, Female, pentru care înțeleg există deja un mare interes. „Deși percepția generală e că în situații de criză publicului trebuie să îi dai comedie, ca să uite de necazul de acasă, mie mi s-a părut că textul acesta poate avea un efect terapeutic” – sunt cuvintele lui Theodor  Ivan pe care ni le-a împărtășit  după o reprezentație cu spectacolul Ivan pe care l-am văzut la sfârșit de mai, în mijlocul unui public ce părea de-acum bine familiarizat cu locul și uzanțele. Este o montare în premieră națională cu piesa omonimă a lui Javier de Dios Lopez, dramaturg, profesor de literatură și artă din Spania. Versiunea ei în limba română care a stat la baza spectacolului o datorăm Luminiței Voina-Răuț, rafinată traducătoare a unor scrieri fundamentale din cultura hispanică, manifestând depotrivă, în ultimii ani,  un constant atașament față de scriitura dramatică din această cultură pe care o promovează cu pilduitoare asiduitate și ca un ecou al legăturii sale profesionale cu importantul Festival de teatru spaniol contemporan de la Alicante, unde se numără an de an printre invitații străini de vază.

Piesa, scrisă în 2017, inspirată dintr-un caz real, prin bogate didascalii și unele replici, plasează acțiunea în periferia cosmopolită și  pauperă a unui mare oraș din Spania, dar regizoarea spectacolului ieșean, Antonella Cornici, propunând o cheie de lectură menită să nuanțeze textul cu unele sugestii poate șocante, dar perfect convingătoare, oricum fără a fi împotriva acestuia, eliberează piesa și de această încărcătură geografico-socială, încât trama, în datele ei ultracontemporane, capătă o mai largă deschidere spre universalitate. Ivan, personajul titular, un elev de 17 ani, declanșează, în ultimele zile ale anului terminal de liceu, un conflict cu profesoara de literatură, Marta, prin scrierea unui bilet la adresa acesteia. Prezentându-l ca ireverențios către directoarea școlii, ea propune exmatricularea elevului.  Adeptă a moderației, a cumpătatei judecăți, directoarea face apel la ceea ce ar trebui să fie rațiunea și maturitatea pe care le presupune statutul de profesoară, evocă și circumstanțe atenuante legate de recenta pierdere de către Ivan a mamei sale și o îndeamnă pe Marta către un dialog constructiv. Ulterior, îl cheamă pe elev la o discuție deschisă, ca și pe tatăl acestuia, Alvaro, rămas în plus fără job. Șirul personajelor este completat de Luna, elevă de 16 ani din aceeași școală, confidenta lui Ivan până la un punct, cu care el împarte și freamătul erotismului juvenil. Se încheagă din scriitura acestei „istorii” (într-un fel, concentrată ca timp, loc, acțiune aproape cu rigoarea clasicismului), o țesătură cu elemente care să configureze, fulgurant dar pertinent, probleme ce țin de esența sistemului educațional, la nivel instituționalizat și în familie, de responsabilitatea actului educațional și de raportul dintre generații, adică tot atâtea piste de reflecție despre armonie sau dizarmonie familială, despre alcătuirea socială etc. etc. Da, se poate spune că este un spectacol despre școală, despre despărțirea de adolescență și despre educație, despre eșecul familiei în timpuri moderne, despre părinți și copii, despre profesori și elevi… Dar miza lui nu se orientează într-un sens tendențios ori tezist în această direcție, ci este mai ales un spectacol bine articulat despre neliniștea existențială într-o lume foarte mișcătoare și uneori nesigură a trăirilor, capabilă să accentueze sensibilități ori să radicalizeze, să frângă elanuri și să conducă la răzvrătire, cu o țesătură a relațiilor dintre personaje dătătoare de emoții ce vizează natura umană, în general.

Fără a face cunoscut conținutul biletului „incriminat”, încă din primele momente, spectacolul te lasă să înțelegi că relația dintre profesoară și elev stă sub haloul unei atracții de tip erotic, urmând ca aproape în fiecare minut  discursul scenic să aducă o acumulare tensională și tensionată, în crescendo dezambiguizator, ca o pândă în care dacă unul lasă  garda jos va fi pierdut, până la o paroxistică scenă de final între Ivan și Marta.  Direcția aceasta va marca puternic, definitoriu întregul demers scenic. Alegând, apoi, să distribuie o actriță în rolul directorului școlii (bărbat în original), perspectiva asupra personajului titular, pe calea lui de la impetuozitatea adolescenței spre maturizarea care îi descifrează lumea, se „rotunjește” , el devine vibrant definit în raport cu o complexă, polarizată lume feminină. Mama dispărută este cumva regăsită sub înclinarea natural-maternă a directoarei (îi dă o justă caracterizare  Vasilica Bălăiță), pentru care Ivan, în pofida celor patru corijențe, este văzut ca un elev „binecrescut, inteligent”. În pandant, imaginea de explozivă  senzualitate a visătoarei și copilăroasei Luna, și totuși, atât de pragmatică (temperamental înfățișată de Silvia Cămănaru, studentă în anul III), pe de o parte. Iar pe de alta, figura distantei profesoare  Marta, care își clamează autoritatea, dar „clachează” sub povara slăbiciunii, ce nu ține atât de această atracție față de elevul său, ci de morbul perfid și ruinător al mistificării, de ipocrizia cu care își maschează pornirea firii, căutând o cosmetizare sub alte etichete (traseu sufletesc întortocheat bine tradus scenic de Alexandra Diaconița, de la glacialitatea vinovată la clocotul nu chiar pe deplin eliberator al personajului). Nu mai puțin riguroasă, până la cele mai fine nuanțe, este urmărită relația tată–fiu. Cu profesionalismu-i mereu cuceritor, Doru Aftanasiu conturează  în  semitonuri sugestive figura unui părinte marcat de loviturile vieții, devenit vulnerabil pe un teritoriu unde se impunea tăria, scoțând arme fără efect în susținerea unui prestigiu pe care singur îl subminează prin lipsa de sinceritate față de fiul său și față de sine însuși. Îi „ține piept” în rolul Ivan, în mod convingător pentru economia spectacolului, Răzvan Conțu, încă student al actorului de la Naționalul ieșean, ceea ce reprezintă încă un pariu câștigat pentru scenă din dialogul generațiilor la Universitatea de arte ieșeană. Cu un fizic impunător, capabil de o impresionantă, impetuoasă expresivitate corporală și o mimică potrivită în multiplele situații și trăiri scenice ale personajului său, tânărul actor găsește măsura justă care îl scăpă de orice tentație de a „face pe vedeta”. El se integrează fără fisură în acest spectacol care doar aparent se „învîrtește” doar în jurul personajului titular (clădit, e drept, pe o  foarte solicitantă partitură), dar în care  fiecare personaj este precis construit  prin detalii bogate, ca parte organică a unui construct ce impresionează prin omogenitate la toate nivelurile lui, prin confluența dimensiunilor auditivă, vizuală, corporală,intelectuală.

Actriță mai întâi, înainte de a se forma ca regizoare – or, dragostea dintâi nu se uită, nu-i așa?, Antonella Cornici manifestă o generozitate pilduitoare față de interpreți pe care îi valorizează la superlativ. Spre împlinirea partiturilor încredințate, ea îi conduce cu iscusință pe un teritoriu ofertant al pendulării între o realitate nebuloasă și nevoia de clarificări din zona străfundului ființei, a visului sau a dorințelor. Fiecare gest al interpreților este lucrat în țesătură de filigran, în acord de fin dozaj cu vorbele rostite, și ca o pecete  a acestei producții, se remarcă totodată un permanent control asupra privirilor grăitoare, pe replică și în absența ei, dătător de semnificație și de energie excepțională în intima sală de la Teatrul din Stejar. Spectacolul nu judecă, nu dă verdicte, el „curge”, ca viața, cu bunele și relele pe care le accepți ca atare, dar de care ar fi bine să iei aminte. Ivan se împlinește drept un spectacol dinamic, cu personaje complexe, bogate în trăiri ce transpar de sub concentratele, uneori aproape zgârcitele replici din text, îmbogățite în scenă nu doar prin acel joc plurivalent al interpreților, dar și printr-o „gramatică” arborescentă. Mă refer la învelișul stratificat al spectacolului unde schimbul de replici este reverberat de un soi de „dans” al gândurilor și al simțirii, de expresie vizuală, care conferă o modernitate bine asimilată, materializat prin eclerajul construit pe contraste și complementarități sugestive, prin fundalurile video cu măsură și finețe semnificativă introduse osmotic  în discursul scenic (videodesign – Andrei Cozlac). În acest sens, unul dintre cele mai puternice momente, emblematic pentru substanța acestui demers teatral în ansamblul lui, mi se pare acela al jocului lui Ivan cu… inefabilul, „o imagine în cuvinte” în care „ce spui trebuie să inspire altceva”. Întregul demers este apoi amprentat de o dinamică specială a personajelor pe care le aflăm pe tot parcursul reprezentației (puțin mai bine de un ceas și jumătate), acolo, în spațiul misterios, pe care ele îl animă continuu, radiant, cu prezența lor doar printre câteva cuburi mari, negre. Această continuă mișcare a lor, grea de sens, potențează vivacitatea unui spectacol puternic ritmat prin scenele ce „curg” dintr-una în cealaltă, mișcare organic integrată întregului discurs scenic grație unei bune coordonări cu tinerii colaboratori ai Teatrului din Stejar, coregrafii masteranzi Alice Veliche și Alexandru Radu.

Grație viziunii mărinimoase pe care a fost construit Ivan, la Teatrul din Stejar, este pe drept un spectacol pentru public. Te cuprinde efectiv în el, nu doar ghidat de acel fir de neon care luminează și unește actori și spectatori deopotrivă, nu doar prin trepidația actorilor cu care intri în rezonanță la doi pași de tine, dar mai ales prin  accentele inteligent puse în evoluția personajelor, oameni de aici și de acum, în care te simți îmboldit să te recunoști în unele direcții sau de care vrei să te scuturi ca de un vis apăsător. Este un spectacol care nu lasă indiferent spectatorul sensibil, care desfășoară multiple mijloace de a-l acroșa pe acesta și al cărui impact va fi, sperăm, de anvergură. Îi dorim o viață cât mai îndelungată în acest teatru tânăr unde tinerii creatori de teatru sunt primiți cu brațele deschise. Dar și cu maximă exigență profesională. La rândul său, regizoarea ne-a exprimat  propria satisfacție pentru lucrul aici, primul său spectacol într-un teatru din sectorul independent, și convingerea sa că își dorește să revină. Și noi ne dorim o reîntâlnire cu acest teatru mic, despre care cred că vom auzi tot mai multe și mai de ispravă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.