Săptămâna trecută am comis ceva ce n-am comis decât, poate, de două, cel mult de trei ori în viață – și cum am fost dus foarte de timpuriu la teatru, pot afirma, fără să exagerez, că văd teatru de mai bine de șaptezeci de ani, dintre care care mai bine de cincizeci ca profesionist. Ce faptă de neiertat am comis? Am plecat de la un spectacol la pauză, renunțând să scriu despre acel spectacol. Lipsa de cultură – nu pur și simplu ignoranța, ci lipsa agresivă de cultură – mă îmbolnăvește. Am renunțat la partea a doua a spectacolului ca să nu mai văd cum o echipă care se pretinde multi-culturală își bate crâncen joc de un mare clasic, convinsă că-i face un mare serviciu aducându-l, chipurile, la zi, într-o totală nepricepere a lumii despre care a scris acel mare clasic. Și își bate joc de el, ajutată de bani mulți, judecând după scenografia acelei montări.
În seara asta m-am dus la un spectacol care nu face în jurul lui tam-tam. E făcut de oameni modești. De artiști adevărați.
Am mai văzut pe scenă, la același centru tel-avivez de fringe, Teatrul Tmu-na, trei piese ale acestui încă tânăr autor, puse în scenă de același regizor, cu aproximativ aceeași echipă de actori, botezată sobru ”Grupă de lucru”, și am dat seamă despre ele, lăudând cât am putut spectacolele văzute. E vorba de Noam Ghil, autorul pieselor ”Colonistul”, ”Teamă de incident” și ”Jucării”. Acum a văzut lumina rampei piesa intitulată ”Lady Amar” a aceluiași autor. Despre ce e vorba în această piesă?
Un bărbat în plină putere a ”răpit” de pe stradă o femeie, și o aduce într-un misterios interior, unde o dezbracă, îi ascunde hainele și trage pe ea o cămașă albă de noapte; din încăperea respectivă femeia nu mai e lăsată să plece. ”Răpirea” pare mai întâi preludiul unui viol, apoi un act de terorism sau o tentativă de șantaj, dar foarte curând iese la iveală că nu e nici una, nici alta, nici cealaltă. ”Răpitorul” e fiul femeii ”răpite” și în interiorul misterios femeia face cunoștință cu încă un bărbat, mai tânăr decât cel dintâi, și cu o femeie tânără. Cei trei temniceri ai femeii ”răpite” sunt, toți trei, copiii acelei femei. Femeia răpită își declară însă o identitate care exclude orice posibilitate a unei înrudiri a ei cu cei trei și refuză categoric să intre în jocul lor.
Între identitatea reală a femeii ”răpite” și identitatea pe care ea și-o afișează există o nepotrivire flagrantă: identitatea reală este a unei femei simple originare din Maroc, aparținând unei etnii considerate inferioare într-un Israel care încă mai cultivă prejudecăți etnice discriminatorii, în timp ce identitatea pe care femeia și-o atribuie este a unei femei ashkenazite, ”superioare” ca etnicitate, și deținând o poziție socială privilegiată, doamna Pauline Weiss, aflată în relații amicale cu persoane dintre cele mai sus-puse. Numele adevărat al femeii nu e Pauline Weiss, ci Jacqueline Amar.
Întrebarea care se pune este dacă vor reuși copiii acestei femei s-o convingă să-și recunoască identitatea reală sau vor eșua în eforturile lor – publicul a înțeles destul de repede că e vorba de o femeie suferindă psihic, care-și ascunde, din felurite motive, identitatea reală, complăcându-se în cea imaginară, foarte avantajoasă; e vorba de o femeie care ar trebui, înainte de orice, tratată de către un psihiatru, dar ea refuză cu îndărătnicie orice fel de tratament, neconsiderându-se câtuși de puțin suferindă sau nevrând să se recunoască suferindă, ba chiar grav suferindă.
Fiul cel mare încearcă s-o aducă la realitate amintindu-i, cu ajutorul unui album de înduioșătoare fotografii de familie, cine e ea de fapt. Fiul mai mic încearcă s-o aducă la realitate umilind-o. Fiica dezvăluie amănunte despre existența cotidiană dezolantă a maică-sii, care muncește ca femeie de serviciu în case din care fură sume considerabile de bani, iar atunci când nu se poate întreține în acest fel, vagabondează și culege ce se poate culege din tomberoane de gunoi.
Pentru câteva clipe pare că femeia se lasă într-un târziu convinsă de argumentele copiilor ei, că acceptă cumva, și chiar cu plăcere, identitatea pe care mai înainte refuza s-o accepte și e dispusă să se bucure de dragostea copiilor ei și de îngrijirea pe care ei sunt dornici să i-o acorde, într-o caldă atmosferă de familie. Dar – nici pomeneală – ”lady Amar” părăsește interiorul în care a fost ținută, iar ”răpitorilor” ei nu le rămâne decât să se recunoască neputincioși s-o convingă că ea le este mamă și că locul ei firesc e între ei; femeia se întoarce, păstrându-și identitatea imaginară, la penibila ei existență reală, împărțită între furtișaguri și vagabondaj. Din mândrie? Pentru că nu vrea să fie compătimită? Fiindcă preferă să-și întrețină iluziile de noblețe, în pofida mizerabilului ei trai cotidian? Din neîncredere în posibilitatea de a mai fi cândva cu adevărat fericită? Nu se poate ști…
Cititorii mei vor fi înțeles de-acum că piesa lui Noam Ghil descinde din teatrul pirandellian al identităților închipuite și asumate (”Enrico IV”, ”Să-i îmbrăcăm pe cei goi ș.a.), uneori în virtutea împrejurărilor, alteori din dorința de a beneficia de considerație socială.
Fie că publicul identifică în ea strămoșul dramaturgic, fie că nu, piesa lui Noam Ghil, foarte concentrată, se susține minunat, cu atât mai mult cu cât publicul recunoaște instantaneu, în felul în care ea expune datele problemei, prejudecățile etnice cu care se confruntă societatea israeliană de mulți-mulți ani, și care încă nu se lasă stârpite.
Într-un decor (care precis n-a costat prea mult, pare, cum se zice în teatru, făcut ”din magazie”) – o canapea, o masă, două scaune și o mescioară joasă pe care sunt fotografii de familie și lumânări, la care trebuie adăugate o jaluzea întreagă și una defectă (scenografia – Zohar Elmaliach), cei trei actori care dau viață copiilor eroinei (Yaakov Zada Daniel, care știe să pară brutal, fiind de fapt omenos și cald și vulnerabil, Victor Sabag, tânărul care pozează în macho, nu fără umor și, cu multă sensibilitate, Liz Ravian) exprimă admirabil dorința celor trei copii ai eroinei de a-și recupera mama, de a o vindeca de boală și de a o îngriji și răsfăța.
În centrul spectacolului rămâne însă mama – Orly Tubaly – cu încăpățânarea ei de a nu-și admite o altă identitate decât cea pe care a adoptat-o pentru a și-o ascunde pe cea reală și degradantă. Actrița întruchipează cu strălucire, și cu un foarte rafinat haz, aspirația eroinei ei de a fi o grande dame, cu un mers și cu atitudini de regină, iar în rostirea textului cu o autoritate care nu admite nici un fel de încontrări. Actrița mânuiește cuvertura jalnică pe care a primit-o ca să se învelească atunci când doarme pe canapea, ca și cum cuvertura ar fi o mantie regală. Ca și în rolul pe care l-a interpretat în ”Teamă de incident”, Orly Tubaly parvine să păstreze până la finalul tragic al spectacolului un anumit mister cu privire la eroina ei. Crede ea într-adevăr că e Pauline Weiss? Nu se poate ști cu certitudine. Nu se poate stabili exact măsura în care eroina ei e conștientă sau nu e, de faptul că și-a însușit, că și-a asumat o identitate străină. La fel, e mai mult decât probabil că, într-un anumit moment al desfășurării poveștii, dar interpreta nu indică precis în care moment anume, eroina ei admite că tot ceea ce i se spune despre identitatea ei reală e adevărat și, prin urmare, e chiar dispusă să accepte sprijinul copiilor ei. Odată acest adevăr admis, eroina pe care o interpretează Orly Tubaly preferă să-și trăiască jalnica viață pe care a acceptat-o și care este viața ei cea de toate zilele, decât să accepte sprijin, tratament ș.a.m.d. din partea iubitorilor ei copii. Actrița nu divulgă momentul schimbării de atitudine în comportarea eroinei ei, dar lasă să se ghicească faptul că, dacă refuză să admită identitatea ei reală, e vorba de o opțiune, o opțiune tragică, prin care e învinsă puternica ispită de a redobândi o familie.
Am plecat încântat de la spectacol, emoționat, nepăsător față de decorul ei sărac și față de scamatoriile întreprinse de scenograf pentru a face plauzibile veșmintele eroilor piesei. Spectacolul pus în scenă de Igael Sachs – am mai scris despre el că a absolvit cursurile Școlii de teatru Beit Zvi ca actor foarte promițător și s-a dedicat apoi regiei de teatru – e o mare bucurie pentru iubitorii de artă teatrală veritabilă, interesată de destine omenești mai mult decât de efecte spectaculare. Montarea are o foarte rară, foarte prețioasă ”justețe de ton”.
Regăsind-o pe excelenta, pe admirabila Orly Tubaly în acest spectacol, am fost de două ori mai bucuros că l-am văzut și că pot scrie despre el cât e de mișcător, în deplina lui modestie.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
