Miguel Ángel Asturias Rosales, cunoscut mai ales ca Miguel Ángel Asturias (19 octombrie 1899, Ciudad de Guatemala–9 iunie 1974, Madrid), este cel mai important scriitor din Guatemala, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1967. Motivația Juriului Nobel: „pentru creația lui literară plină de viață, adânc înrădăcinată în modul de viață și tradițiile indigenilor din America Latină.”
Pentru a scăpa de persecuțiile dictatorului Estrada Cabrera, părinții săi se refugiază la țară, în provincia Baja Veracruz. Astfel, Asturias și-a petrecut o mare parte din copilărie în atmosfera încărcată cu miturile indiene, care aveau să-i influențeze în mare măsură operele literare. Mai târziu se întoarce cu părinții săi în Capitală, unde va urma cursurile liceale, iar apoi se va înscrie la Facultatea de Drept.
În 1920 participă împreună cu ceilalți studenți la revolta care a răsturnat regimul lui Cabrera. Peste trei ani este însă silit să fugă din țară din cauza loviturii militare din 1921 și a prigoanei la care erau supuși cei cu vederi progresiste.
Între 1923 și 1933 locuiește în Paris, aceasta reprezentând o perioadă importantă pentru formarea viitorului scriitor. Traduce în limba spaniolă Popol Vuh, epopeea indienilor quiches și publică volumul Legendele Guatemalei. Succesul traducerii în franceză a acestui volum îl integrează societății artistice din Paris. Îi cunoaște pe Henri Barbusse, Pablo Picasso, Jean Cocteau, Tristan Tzara și întreține o strânsă prietenie cu latino-americanii Cesar Vallejo, Alejo Carpentier, Arturo Uslar Pietri. Întreține o bogată activitate politică și publicistică, publicând peste 2000 de articole în ziarele și revistele din Guatemala, Mexic, Argentina.
În 1933 Miguel Ángel Asturias se întoarce în Guatemala, scrie sonete și alte poeme (reunite mai târziu într-o antologie publicată la Buenos Aires). După căderea dictatorului Ubico (1944), se implică în viața politică a țării sale, reprezentând Guatemala ca ministru consilier la Buenos Aires și Paris, și ca ambasador în El Salvador. Tot în această perioadă se impune ca un mare romancier de limbă spaniolă, publicând romanele Domnul Președinte și Oameni de porumb. Miguel Ángel Asturias primește Premiul Lenin pentru pace în 1966 și Premiul Nobel pentru Literatură în 1967. Și-a petrecut ultima perioadă a vieții la Madrid. A murit în data de 9 iunie 1974 și a fost înmormântat în Cimitirul Père-Lachaise din Paris.
Alte lucrări semnate de Miguel Ángel Asturias: Vânt puternic (1950); Papa verde (1954); Ochii îngropaților (1960); Weekend în Guatemala (1956); România și noul său chip(1964).
România și noul său chip (titlul original în spaniolă: Rumania, su nueva imagen) este un volum de eseuri și reportaje iar cartea a luat naștere în urma vizitelor făcute de Asturias în România comunistă de la începutul anilor ’60. În acea perioadă, regimul de la București promova intens o politică de deschidere culturală și își construia o imagine de independență economică și industrializare rapidă. Mulți scriitori străini de stânga erau invitați în țară pentru a consemna progresele noului sistem economic și social. Autorul descrie transformarea unei țări predominant agrare într-una puternic industrializată, lăudând noile șantiere, fabrici și transformările urbanistice. Deși textul are o evidentă nuanță de propagandă specifică epocii, Asturias – fiind un maestru al cuvântului și pionier al realismului magic – înfrumusețează realitățile românești prin metafore bogate. El dedică pagini întregi peisajelor mioritice, folclorului și spiritului latin al românilor. Impresionat de locurile vizitate, Asturias a transpus aceste trăiri nu doar în proză, ci și în versuri, publicând poezii dedicate frumuseții Bucureștiului (pe care îl numea „pământ al florilor de aur”) sau peisajelor rurale (cum ar fi poezia Țările porumbului).
Volumul reprezintă un document de epocă interesant, arătând modul în care un intelectual de talie mondială din America Latină a perceput realitatea românească din perioada de dinaintea regimului Ceaușescu.
Fragmentele poetice și eseurile din volumul Rumania, su nueva imagen nu au fost publicate în România într-un volum de sine stătător, ci au apărut sub formă de fragmente traduse în revistele culturale ale vremii, precum „Secolul 20” sau „Contemporanul”.
Traducerea acestor scrieri și interviuri din perioada 1963–1965 i-a revenit reputatului hispanist și critic literar Paul-Alexandru Georgescu, principalul exeget și traducător al operei lui Miguel Ángel Asturias în România, fiind și cel care a tradus în aceeași perioadă celebrul eseu teoretic al scriitorului guatemalez, Romanul latino-american, mărturie a epocii (apărut la București în 1964). De asemenea, unele poezii și note de călătorie conexe din presa de stânga a epocii au fost tălmăcite în mod colectiv sau supervizate de scriitori precum Geo Dumitrescu în paginile revistei „Viața Românească”.
Miguel Ángel Asturias a avut o legătură literară strânsă cu România în anii ’60, concretizată nu doar prin impresiile sale de călătorie, ci și prin implicarea directă în traducerea și promovarea literaturii române în spațiul de limbă spaniolă.
Cele mai importante contribuții editoriale pe care Asturias le-a semnat ca selecționer sau traducător sunt: Antología de la prosa rumana (1967), cea mai importantă lucrare dedicată literaturii române la care scriitorul guatemalez a lucrat direct. Volumul a fost publicat la prestigioasa Editorial Losada din Buenos Aires (Argentina) în 1967, chiar în anul în care Asturias a primit Premiul Nobel. Antologia conține o selecție amplă realizată și tradusă de Asturias, beneficiind de o prezentare semnată de criticul literar român Ovid S. Crohmălniceanu. Printre autorii români selectați în paginile volumului se numără mari clasici și contemporani ai vremii: George Călinescu, Marin Preda, Camil Petrescu, Titus Popovici, V. Em. Galan, Sütő András și Nicuță Tănase.
Fascinat de realismul magic implicit din proza românească tradițională, Asturias s-a dedicat traducerii textelor lui Mihail Sadoveanu, pe care îl considera un creator monumental. El a tradus în spaniolă volumul de povestiri Hanul Ancuței (La posada de Ancutza), definindu-l metaforic în prezentările sale drept un „decameron moldav”. Pentru Asturias, atmosfera hanului și structura narativă a povestirilor sadoveniene rezonau puternic cu propriul său stil de îmbinare a mitului cu realitatea.
Deși Asturias nu stăpânea perfect nuanțele limbii române, traducerile sale s-au bazat pe versiuni de lucru puse la dispoziție de Uniunea Scriitorilor de la București și de diplomații români. Rolul lui Asturias a fost unul de „șlefuitor” și tălmăcitor la nivel înalt: el a preluat structurile brute și le-a transpus într-o spaniolă extrem de plastică, poetică și accesibilă publicului hispanofon, punându-și amprenta de stilist de geniu asupra textelor românești.
Pe lângă prozatorii incluși în antologia sa din 1967, a tradus și promovat importanți poeți din România precum Eugen Jebeleanu, considerat de Asturias o „voce lirică monumentală”. Asturias a sprijinit introducerea poemelor de factură social-umanitară, cum ar fi celebrul poem Surâsul Hiroshimei, în atenția lumii hispanice, evidențiindu-l în cadrul dezbaterilor literare pe care le susținea în America de Sud. În timpul vizitelor sale la București, Asturias s-a arătat profund fascinat de universul poetic arghezian. El a considerat lirica lui Arghezi o formă fină de transpunere a mitului în cotidian, comparându-i stilul cu o „alchimie a cuvintelor” care amintea de căutările formale ale moderniștilor latino-americani. Ca președinte al Uniunii Scriitorilor în perioada în care Asturias vizita România, Mihai Beniuc a fost una dintre gazdele sale principale. Asturias a manifestat atenție față de poezia socială și militantă a lui Beniuc, selectând și supervizând transpunerea câtorva creații poetice ale acestuia în publicațiile culturale sud-americane cu care colabora. Deși mai mult la nivel de receptare și lectură a versiunilor interliniare (brute) pe care Uniunea Scriitorilor i le punea la dispoziție, Asturias a remarcat forța înnoitoare a poeziei tinere românești din acea perioadă (Nichita Stănescu și tânăra generație a anilor ’60) de „dezgheț cultural”, arătându-se interesat de efervescența poetică din reviste precum „Secolul 20”.
Pentru Asturias, proiectele de traducere și prezentare nu aveau doar un scop administrativ, ci făceau parte dintr-un crez personal: el considera că literatura română și cea latino-americană împart o matrice spirituală comună, bazată pe o sensibilitate de tip latin, pe îmbinarea geniului popular cu tragismul istoriei și pe o predispoziție naturală către mit și metaforă poetică.
