– Ai vorbit vreodată cu pereții?
Ușa balconului era deschisă și zgomotul străzii intra în apartamentul de la etajul doi, împreună cu o boare de vânt slăbuță și mirosul unor flori din ghiveci. Era un apartament căpătat cu ajutorul serviciului social, pentru săraci. Vila de pe Victor Babeș era așa de departe în amintirile ei, că, după mai bine de douăzeci de ani în Frankfurt, avea impresia că nu cunoscuse niciodată altceva mai bun. Miros de curry, de la indieni, usturoi până te apuca damblaua, de la turci, varză acră, de la români. Devenise una cu blocul în care trăia. Cheile, adevăratele chei, cu care visase, nu existau. Coca Marinescu uda mușcatele și leușteanul cu spatele la lume. Era singură, după cincizeci de ani de căsnicie, cu un cățel bătrân, ce nu vroia să moară și motanul vecinei de la parter, o zurlie venită din Moldova. Zurlia fugise cu ajutorul unei mătuși, ce era ”oaspete permanent” la Europa Liberă, încercând să-și aducă toată familia aici, Moldova fiind, după școala postliceală a fiului, prea jos pentru nivelul lui. Îl și vedea milionar, desenând case, construind case, vânzând case. Ea n-a mărturisit niciodată cum devenise nemțoaică, ajunsese întâi în Australia, apoi descoperise că unul din dulăii de la Suceava era de origine germană, își cumpărase un bilet până la Frankfurt și, după cam doi ani de luptă pe toate fronturile, îl putea strânge la piept pe Vasilică, fiul desemnat de Dumnezeu să schimbe lumea și latura financiară. Anicuța, un fel de nepoată, venise după Vasilică. Erau amanți. Din nefericire, băiatul o schimbase pentru una, Christiane, și se mutase la München. Acum Anicuța era singură și își plângea o altă iubire, lăsată pe străzile Sucevei. Coca fugise cu ajutorul relațiilor. În fiecare zi, după ce își dezmierda florile, se așeza pe fotoliu și făcea bilanț. Era un ritual bolnăvicios, de parcă spera să descopere ceva cât de mărunt, ce-i putea aduce liniștea înapoi. Domnul Radu, fost arhitect, fusese un om blajin și mulțumit cu viața lui. Juniorul fusese creat la intrarea în bătrânețe, era copilul dorit, avea căldura lui și temperamentul mamei. Doru terminase medicina, mai cu pile, mai pe bune și începuse să lucreze într-un spital bucureștean. Unii dintre prietenii lui reușiseră să plece pe alte meleaguri, veneau în concedii acasă, cu mașini ce-i rupeau respirația, cu neveste blonde și copii și mai blonzi, povesteau de șanse, de bani, de afaceri, casa mea, barca mea, calul meu și nevasta altuia… Parcă erau arabi. Toți aveau o nevastă și-o amantă pe lângă ea. Doru începuse să se joace cu gândul că vrea și el aceste ”jucării” occidentale. Era băiat de București, doar n-o să-l dea gata un blond ce habar n-are cum se trăiește. Acolo totul este munca. Și sexul era o muncă, pentru că trebuia să iasă ceva ca la carte. Domnul Radu începuse să se intereseze de șanse și relații. Doamna Coca făcea treaba informativă. Nu se mai oprea din întrebări și relatări, jumulite la coada de la cafea, ori în casa uneia dintre cumnate, unde se discutau la fel de arzător avantajele și dezavantajele plecării. Ruth era evreică, vorbea nemțește, avea două fete și nepoți ce nu mai vroiau să aștepte o altă iarnă în capitală. Cum ai bani și pile, ți se deschid toate porțile raiului. Ruth a plecat prima. Nici nu se uscase cerneala de pe pașaport că familia era deja în Berlin. Sisa a plecat prin toamnă. Ei nu aveau copii. Numai un cățel și o mașină. Nu trebuiau să dea socoteală nimănui. Ea și Ionel fuseseră de câteva ori prin nordul Spaniei, să se relaxeze de stresul situației economice din țară. Obținerea unui pașaport fusese o nimica toată și, cum trecuseră de șaptezeci, au hotărât să rămână în familie. Ca și Ruth, deveniseră nemți peste noapte. Coca nu putea ține pasul. Juniorul plecase înaintea Crăciunului. Cu Neluța, nevastă-sa, doctoriță și ea. Aterizaseră în Frankfurt, pentru că acolo mai trăia, încă, un bătrân sas de prin Ardeal, grădinarul bunicilor la moșie, pe vremea când lumea bună avea o fată în casă și un grădinar. Omul îi ajutase să-și pună actele în ordine. Într-o săptămână, străbunii Marinescu erau mai nemți ca Strauss. De ce nu vorbeau nemțește? Răspunsul era clar, pentru că în București era interzisă limba asta. Numai în Ardeal se utiliza. Bucureștenii erau francomani. Din păcate, Doru nu știa nici franceza. Căpătaseră un apartament micuț, pe lângă o linie de tren și un cimitir. Erau mulți străini în bloc, fiecare cu viața lui, se băteau, se iubeau, aruncau gunoiul de la etaj direct pe iarba verde de la intrare. Liniște avea după trei dimineața și, obosit de munca lui ca taximetrist, stătea pe balcon, își fuma țigara și număra crucile. Neluța lucra ca infirmieră într-un azil. Germana se dovedise mai grea decât gândiseră și, fără cunoașterea limbii, nu putea deschide un cabinet al lui, numai al lui. Viața își schimbase culorile, în loc de roză apăruseră pete cenușii, uneori negre, avea o rablă de mașină și îl dureau oasele de atâta taxi și nemișcare. Venise primăvara, când Coca și Radu Marinescu aterizară în Frankfurt. Neamțul și Doru îi luaseră de la aeroport. Neluța îi aștepta cu sarmale și ciorbă de burtă. Adunase toate gunoaiele de la intrarea în bloc, de groază să nu-și vadă soacra leșinând peste ele. Pentru Coca, Germania era sacrificiul din dragoste. Tot ce lăsase în urmă va rămâne o poveste. Doru trebuia să se realizeze.
– Două camere aveau, zise, numai două. Dormitorul era al nostru, iar ei dormeau în sufragerie.
Florile și leușteanul erau udate. Nu închise ușa, era prea cald. Asfaltul încălzea orașul.
– Taximetrist, continuă să bombăne de una singură, după atâția ani de medicină…
Era greu de înțeles. Tot ce auzise la cozi, ori prin casele prietenilor, nu se potrivea aici. Parcă aterizaseră pe lună. Și ei erau acum nemți. Căpătaseră un apartament micuț, însă într-o zonă cu un mare centru comercial. Și aici umblau femeile cu voal pe față, se vindea halva și salată de icre, magazinele turcești și grecești alinându-i dorul de casă. Cu nemții adevărați nu aveau contact. De ce? Tot n-ar fi înțeles nimic. Cel puțin turcul de peste drum știa destul de bine românește, acolo își beau cafeluța și își descărcau sufletele. Copiii s-au despărțit. După o sticlă de vinars și-o conferință non-stop, au decis că divorțul este singura poartă pentru un doctor care este neamț, dar habar n-are de germană, să intre în raiul interzis. Aveau nevoie de parteneri născuți și crescuți aici. Fără ei, adio clinică. Doru descoperise la ”ia-mă nene” o fată ce studia latina și după câteva luni de probă, Doris se hotărî să-i dea lecții de germană avansată în garsoniera ei. Neluța îl cunoscu pe Valentin, un sas venit din Mediaș. Descoperi că ăsta era omul viselor ei și deschise procesul de divorț. Cum cei bătrâni nu puteau alege, lăsau televizorul să ciripească pe nemțește și așa mai ciuguliseră și ei câteva cuvinte. După moartea soțului se lipise de telefon. Un sfert din pensie se ducea pe convorbiri banale, însă vitale, între ea și cartierul lăsat în urmă. Ruth și Sisa o vizitau o dată pe an. Doru, când avea timp. Lucrase la un spital și, cu ultima lor rezervă de bani, îl ajutaseră să-și deschidă un cabinet. Și el se îndatorase. Dormea prost. Viitorul cu trei sute de mii datorii la bancă era tulbure. Doris, acum soție legitimă, se plictisese să stea ore întregi la telefonul de la recepție, în vreme ce el consulta bolnavii. Începuse să lucreze ca învățătoare. Nu se putea ocupa de Coca. În țară n-a mai fost. Stătea între mușcate și leuștean, sorbindu-și cafeluța, spionându-și vecinii, făcând bilanț și mâncare pentru unul singur. Cele două animale țineau locul contactului social. Avea pensia, mai căpăta ceva de la Doru, nu-i lipsea nimic. În afara prietenilor ei de pe malul Dâmboviței, Doamne, nu sperietoare de ciori, dintr-o societate apusă, cu care crescuse și despre care știa totul. Aici nu avea pe nimeni. Numai cimitirul unde mergea cu sfințenie să-l ude pe răposatul, vara, să-i facă un pat înflorit și verde, iarna, să stea acolo în fața unei plăci de marmură și să-și răcorească sufletul, povestindu-i de viața ei sihastră, între mușcate și leuștean, la etajul doi în Frankfurt, unde zilele miroseau a benzină arsă și-a halva de la turcul din colț.
Murcia, Spania
Vezi și: ”Lumea cozilor” la rubrica Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora
