– Unde să ne întâlnim? A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o atunci când bunul meu prieten, Ion Stoleru, a fost de acord să-mi acorde un interviu. El în Chişinău, eu în Brăila. Dilema a fost rezolvată simplu de spiritul nostru creator, adică de imaginaţie. Şi unde se putea mai bine să stăm de vorbă decât într-un tablou magic al naturii, acolo unde prietenul meu se regăseşte prin poeziile sale, pentru că nu există strofă de-a sa în care să nu-şi mângâie natura prin cuvinte.
– Natură-natură, dar unde? Nici nu mi-am terminat bine întrebarea din gând că mă şi trezesc într-o poiană albă plină cu narcise. Codrul îi dădea roată.
Măi să fie! Eram sigur că era gândul prietenului meu. Bănuiala a devenit certitudine pentru că intervievatul meu stătea întins în mijlocul poienii pe iarba înrourată, aşteptându-mă. În jur, mirosea puternic a natură. Ionel se juca cu o narcisă. Parcă dirija corul de păsărele din codru. Fără să întoarcă privirea de la cer, îmi vorbi calm, cu voce caldă:
– Gând la gând ne-a adus aici. Să stăm la taclale, dragule! Doar noi şi codrul… Dacă tot ai venit, ia loc oleacă pe puful ierbii! Timpul trece, Licuţă. Bine ai venit!
– Bună ziua, Ionel! – l-am salutat voios pe prietenul meu şi m-am lăsat îmbrăţişat de covorul moale şi verde al ierbii. Nu am venit la întâlnire ca să privesc cerul, ci ca să-l ”privesc” pe omul Ion Stoleru în toate gândurile lui.
Aşa că m-am aşezat pe o parte cu faţa spre el.
– Ai dreptate, Ionel! Timpul trece. Pentru tine cât din viaţă a trecut?
– Nu mai contează. Ştiu că m-am născut în inima codrilor, în comuna Chirianca, raionul Străşeni, un loc drag mie, cu moldoveni harnici şi iubitori de frumos. Şi asta se întâmpla prin anul 1941, la 22 februarie. Parcă a fost ieri, Licuţă. Tiii, ce minunat mai era atunci, cândva, în copilărie. Asta nu se poate uita. ”Cine uită, nu merită”, spunea marele nostru Iorga… Am devenit băiet mare, iar muma şi tătuca m-au ţinut la şcoli să ştiu ajunge şi eu oleacă de om mai cu carte.
Drag îmi era să ajung biolog. Iubesc natura din copilărie, dragule. Enorm o iubesc! Şi am ajuns, învăţând mai întâi tehnicumul agricol din Cocorozeni, raionul Orhei şi după ce l-am absolvit în 1961 am trecut repejor pragul Universităţii de Stat din Moldova, la biologie şi pedagogie. Şi uite aşa, din 1969, sunt entomolog şi am predat ca profesor de biologie şi chimie. Acum sunt un unchieş de pensionar, un bunic acolo, care ca fiecare, duce dorul nepoţeilor. Patru nepoţi am Licuţă, de la feciorul meu şi de la fata mea. Şi mă mândresc cu ei.
– Nu-mi spune, unchieşule! Te cred. Te cred pentru că şi eu am trei boboci de nepoţi. Şi te-aş crede şi mai mult dacă-mi povesteşti despre ei. M-ar bucura să aud!
– Îţi spun pe scurt că mă ia dorul de ei şi nu vreau să mă vezi înlăcrimat… Cel mare, Cristian, studiază la Universitatea Tehnică din Berlin. Ciprian este la Bucureşti cu părinţii lui, în clasa a noua şi îi place tirul. Zi tu, măi, Licuţă! Cum să nu mă mândresc cu el dacă este triplu campion al României la tragere tir cu pistolul? Ceilalţi doi nepoţi mai mici, Nicoleta şi Alen, îmi sunt la fel de dragi şi abia aştept să le fac o vizită în curând. Nepoţii sunt cea mai bucurie a noastră ca bunici. Nu mă poţi contrazice. Deja îţi văd ochii licărind.
– De unde ştii, Ionele? Că doar te uiţi la cer?
– Hai bre! Acolo-n stele te văd.
– Unde stele, nene? E ditamai ziua şi cerul e senin.
– Taci, Licuţă! Ştii destul de bine. Stelele le simţi, nu le vezi. Chiar şi noaptea. Şi cum să nu le simţim dacă de acolo venim? Acolo e Acasă, dragul meu. Şi acolo te văd pe tine călătorind, te văd cu dorurile şi liniştea ta. Iar natura, dragostea mea, ne este martoră.
– Mă copleşeşti cu meditaţia ta, Ionele. Asta spune ceva. Asta spune că tu eşti un mare spiritual al cuvintelor. Cuvintele tale vin din dragoste de viaţă, de om cu o misiune clară pe această planetă, vin din veşnicie, iar tu eşti un mesager al Timpului. Citindu-ţi poemele, am găsit adevărata inimă a românului cu iubire de ţara lui. Am găsit omul care mângâie florile şi codrii. Eşti un om inundat de frumuseţea vieţii.
Ai publicat cărţi, ai scris texte pentru melodii nemuritoare. Spune! Mor de curiozitate.
– Am publicate şase cărţi, ca omu’, cu drag de slove. E mult, e puţin? Nu contează. E o avere colosală o carte. Patru dintre ele sunt ştiinţifice, de protecţie a plantelor, iar celelalte două sunt cu poezii, ca două ierbare cu flori care ţin la păstrare 150 de poeme: ”Freamăt”, publicată în 2001 şi ”Freamătul noului veac” în 2010.
Iată ce scrie redactorul acestor cărţi, Ion Proca:
”Ion Stoleru pare a fi un poet tânăr şi mereu îndrăgostit de natură, plai, iubită, deşi l-a cam bătut bruma pe la tâmple. De fapt, poezia pentru dânsul este o sărbătoare pe care i-o dăruie unui copac, unei furnici, unui om şi unui coleg de breaslă. Ion Stoleru nu aspiră ca versurile sale să fie inserate în manuale şi crestomaţii, el doreşte să mai ogoiască un braconier, să ne înveţe cum se mângâie o floare. Obsedat în mai multe versuri de trăinicia şi verticalitatea gorunului, poetul apelează în repetate rânduri la copacul-simbol, arbore de rezistenţă în faţa tuturor intemperiilor, autoblamându-se că nu-l poate apăra:
«Şi fuga mea e blestemată
Că nu pot pieptul să mi-l pun,
Să ţin pădurea apărată
Şi-n primul rând, cea de gorun…»
Dragul meu coleg de la minister a ţinut cu tot dinadinsul să-şi vadă între coperte aproape întreaga sa creaţie poetică. E dreptul lui. Cititorii au de trecut prin sită şi prin suflet cele mai inspirate poezii, care rămân totuşi cele cu dor de plai şi neam.”
Nu e mare filozofie să scrii o poezie, Licuţă. Şi nici măcar nu o scriu eu, ci inima mea. Eu dau cu pana, mâzgălesc acolo…
– Ei na! Mie-mi spui!… Ştiu foarte bine cum…
– Ia taci!… Auzi?… Cântă un piţigoi codat. Îşi cheamă iubita. De două ori, de trei ori… Gata! I-a răspuns… Ce frumos! Ai auzit, Licuţă?
– Aud, Ionele. Dar aud sute de ciripituri şi nu ştiu care e piţigoiul îndrăgostit. Cum l-ai ghicit pe codatul tău dintre atâtea păsărele care se aud acum în pădure, tu ştii.
– Nu sunt specialist în a ghici cântatul unei păsărele. Aşa am simţit. Poate nici nu e în pădurea asta. Doar gândul mi-a şoptit şi eu am auzit. Cântecele de dragoste se aud dacă vrei să le auzi, dragul meu. În orice clipă, oriunde.
– Apropo de cântat! Ştiu că ai scris multe versuri pe care compozitori renumiţi din Moldova le-au pus pe melodii, melodii care au ajuns şlagăre cântate de interpreţi talentaţi.
– Ştiam că ai să mă întrebi asta şi de aceea te-am oprit din vorbă ca să asculţi cântecele pădurii. Codrul m-a învăţat versul melodios şi emoţionat. Şi de aceea m-au căutat compozitorii. Pentru că poezia mea, aşa simplă şi naivă cum e ea, are vibraţia cântecului nostru de români moldoveni. Foarte uşor le-a venit muzicienilor să o cânte. Peste 80 de melodii poartă semnătura poemelor mele. Melodii pentru copii, lirice şi patriotice. Am lansat şi un CD cu 11 melodii: ”Basarabie uitată – Treceţi Prutul”. Melodia ”Basarabie uitată”, compusă de Dinu Matvievici, este des cântată pe la mitinguri Pro Basarabia de către bunul meu prieten Valeriu Râşniţă, dar şi de tot moldoveanul simplu. Ne roade dorul de Ţara Mamă, Licuţă!
– Ai scris multe poeme în care plângi amarnic dorul de România Mare. Cum ai simţit de-a lungul vieţii depărtarea de Ţara Mamă?
– Altă întrebare n-ai găsit şi tu! M-ai răscolit. Basarabia a fost de trei ori mireasă. O cântăm, o plângem, cerem Unirea, dar nimeni nu face nimic. Când eram copilandru, la şcoală, cel mai tare mă durea că nu se vorbea de ţara noastră mare. Parcă eram a nimănui. Eram şi suntem orfani de mama noastră România. Şi asta ne macină sufletul nostru de mulţi ani. Mai multe nu spun. Sunt bătrân, dar vreau să las nepoţilor această luptă surdă în care să dobândim dreptul de a fi români uniţi, fără hotare. Doar Prutul ştie de ce. Bietul de el! Mereu ne vorbeşte şi mulţi nu-l aud.
– Dragă române! Spune-mi definiţia ta despre calitatea de a fi un român adevărat!
– Măi, Licuţă! Ce ai cu mine? Mă vezi tu un mare filosof?… Eu scriu. Acolo e definiţia mea. Dar, hai să-ţi fac hatârul! Definiţia unui român adevărat e simplă: să-ţi cânţi Patria şi Neamul, să scrii, nu cu pana, ci cu lacrimi despre ţara ta, să faci totul pentru a păstra şi fortifica tot ce ne-au lăsat strămoşii noştri, mulţi şi-au dat viaţa pentru asta. Şi toate astea să le faci oriunde în lumea asta. Să nu uiţi niciodată de unde ai plecat, românule!
– Îţi mărturisec că am citit multe poezii ale tale şi am simţit tot ce spui acum. Mai mult de atât. Poezia ”Basarabie uitată” m-a impresionat foarte mult. Am recitat-o cu emoţie pe un videoclip, să audă toată lumea.
Acum să nu crezi că am vrut să mă laud. Am făcut-o pur şi simplu. Şi am să mai fac şi altele.
Ştii ceva, Ionele? Noi doi nu ne mai săturăm a vorbi. Nici nu am observat că s-a înserat.
– Păi vezi, Licuţă? Nu numai codrul ne este martor la vorbe, ci şi stelele. Ele ne fură poeziile şi le dau oamenilor.
– Aş vrea să înţelegi, Ion Stoleru, că am dorit mult să stau de vorbă cu tine, nicidecum ca într-un interviu, căci nici nu mă pot numi reporter, ci ca doi buni prieteni care au nevoie de comunicare în clipe minunate, în dorinţa de a păstra cuvântul ”prietenie”, cu dor de noi şi frumos.
De aceea nici nu-ţi cer în a te defini ca om în câteva cuvinte, aşa cum se obişnuieşte într-un interviu clasic. Oricum te ştiu. Te ştie toată lumea. Şi eşti un om minunat!
– Ei, asta nu-mi place la tine! Prea mă lauzi. Cine sunt eu? Un om simplu, un ţăran care miroase a codru şi a pământ strămoşesc. Atât… Şi e deajuns.
Hai la mine la Chişinău să bem un vin din strugurii culeşi cu mâna mea de pe meleagurile natale! După două pahare de vin roze te visezi poet ca şi mine.
– Ne-ne-ne! Vino tu la mine la Brăila să tăvălim o mămăliguţă într-o saramură de crap stropită cu vin de Însurăţei de stă mâţa ta în coadă. Uiţi să mai şi mori!
– Hai! Deja salivez… Ie-ţi gândurile cu tine, Licuţă!
– Cu drag, Ion Stoleru!
Vă invit, dragi prieteni, prin bună voinţa prietenului meu, să vizionaţi câteva din videoclipurile cu melodii ale căror texte sunt semnate de Românul Meu, Ion Stoleru. Am minţit. Nu i-am cerut voie. E plăcerea mea să le postez.
Vă mulţumesc şi iertaţi-mă că nu m-am ridicat prin această ”vorbire” la nivelul acestui om cu nume ca o ţară, Ion Stoleru!
Mai 2017
Cântece pe versuri de Ion Stoleru
”Basarabie uitată”, muzica: interpret: Dinu Matvievici. Cântă: Valeriu Rîșniță
”Unde ești acum, Stefane?” Muzica: Dinu Matvievici. Cântă: Valeriu Rîșniță
”Gheorghe, Gheorghieș…” Muzica: Dinu Matvievici. Cântă: Ellen Bagrin.
”Noi suntem români basarabeni.” Muzica: Dinu Matvievici. Cântă: Valeriu Rîșniță
”Marșul Unirii”. Muzica: Dinu Matvievici. Cântă: Ricky Ardezianu
”Florile de tei”. Muzică și interpretare: Dinu Matvievici