Fumul se ridica precum un balaur negru, înaripat, cu coada imensă înfiptă în mijlocul grămezii de coroane, flori uscate, ierburi, resturi de lumânări și candele, pe care oamenii le depozitaseră într-un colț al cimitirului și le dăduseră foc. Mirosea ciudat și totuși ademenitor, poate și din cauza rășinii care se evapora din crengile uscate de brad. Aproape la fiecare mormânt trebăluia cineva. Movilițele arătau ca niște straturi din grădină, proaspăt însămânțate.
Cu o greblă mică de fier, atât cât să o pot căra eu, și cu o sapă și un coș cu semințe, bulbi de flori sau răsaduri, pe care le căra Maica, mergeam și noi în fiecare an, în săptămâna de după Paște, la cimitir. Săptămâna Luminată urma să se încheie cu lumina adusă și în acest loc, încărcat de tăcere, unde, ciudat lucru, nu îmi era niciodată frică să merg. Nici nu aveam de ce fiindcă Maica se întâlnea acolo cu alte prietene ale ei, și se așezau toate la taifas, printre morminte, sprijinindu-se de cruci, în timp ce eu puteam să zburd în voie, să sar peste movilițe, sau să citesc distrată numele înscrise cu vopsea albă pe cruci. Erau acolo nume ciudate, de oameni vechi, cum zicea Maica, nume cu care nu se mai botezau pruncii din vremea mea, dar și cruci mici, incredibil de mici, despre care aflam, făcând o socoteală între anul morții și cel al nașterii, că muriseră copii. Așa cum se întâmplase și cu Petruț, primul copil pe care Maica îl adusese pe lume. A murit la vârsta de patru ani, de pneumonie. Nu erau medicamente pe atunci, își amintea Maica oftând, era în vremea războiului. Îi ceream să-mi mai spună o dată povestea despre Petruț, aceeași pe care mi-o spunea în fiecare an, când mergeam să îngrijim micul său mormânt. Îi plăceau tare mult cuţitele lui Petruț și, chiar dacă părinții le ascundeau din calea lui, din când în când copilul tot reuşea să pună mâna pe vreunul. Îl certau, spunându-i că nu are voie, că se poate răni, dar Petruţ răspundea peltic, ca orice copil de vârsta lui: ”Ei şi ce? ete câpă şi fil!” Adică există cârpă şi fir, pansamentul improvizat în caz de tăieturi, iar el avea aproape mereu degetele bandajate. Aici Maica-și ștergea colțul ochilor cu năframa, apoi se apleca și începea să sape atent movilița, iar eu știam că povestea s-a terminat și că nu mai trebuie să o întreb nimic despre Petruț.
Treceam apoi la mormântul soțului ei, unde ea scotea din coș o sticluță din care turna puțin la baza crucii. ”Ce ai acolo – o întrebam – de ce stropești crucea?” Dar răspunsul îl aveam imediat, după miros. Se răspândea în jur un iz înțepător de pălincă, în timp ce Maica-mi spunea: ”I-am adus și lui, măcar o dată, de două ori pe an să-i aduc, deși mai bine aș fi plantat un prun aici, să-și facă el pălinca lui, în fiecare toamnă, că are, cu siguranță, vreme destulă!” Nu-mi puteam imagina cum ar fi venit el, bunicul, din lumea cealaltă, să culeagă prunele și să facă pălinca, dar zâmbetul șiret al Maicii mă făcea să mă mulțumesc cu acest răspuns. Apoi îmi spunea, serioasă, că după moartea ei trebuie să-i fac loc acolo lângă el, că poate în toți acești ani câți i-au trecut fără ea, îi va fi venit mintea la cap și nu o s-o mai certe! Mă supăram pe ea, îi spuneam că vorbește prostii, că nu are ce căuta acolo, că trebuie să stea cu mine, în sat, pentru totdeauna! Îmi venea să plâng, pentru că mă chinuia cu cerința asta de fiecare dată când mergeam la mormântul bunicului, și mă durea cumplit! Dar ea nu spunea nimic, se mulțumea doar să mă strângă la pieptul ei mirosind întotdeauna a busuioc și să-mi mângâie ușor părul împletit.
Se lăsa seara încet. Nu știu de ce, în anii aceia, seara nu venea brusc niciodată, lumina se scurgea încet, încet, ca o miere prelinsă pe pământ. Azi nu mai am niciodată senzația asta. Se face seară, dimineață și iar seară, cu o viteză incredibilă, abia reușesc să-mi dau seama de aceste treceri. Să le observ pe îndelete, nu mai este posibil! În cimitir era curat și liniște. Balaurul se transforma într-un șerpișor mic, abia văzut, și toți cei vii își luau poverile în spate și se întorceau în lumea lor.
Duminica după slujbă venea preotul. Atunci se făcea sărbătoare în cimitir. Pe toate mormintele ardeau lumini și candele. Printre ele era o roboteală continuă. Femeile cu coșurile încărcate de ouă roșii, cozonac, bomboane și alte bunătăți, se înghesuiau în jurul unei troițe mari, amplasată în mijlocul cimitirului. Acolo venea părintele, stropea cu apă sfințită coșurile pline și-i pomenea, silabisind uneori cu greu numele scrise pe bilețele, pe toți adormiții întru Domnul. Apoi fiecare se ducea cu coșul său în dreptul mormântului celui adormit din familia lui, unde dădea de pomană bunătățile din coș. Primeam atâtea dulciuri și ouă roșii, încât coșul pe care-l ducea Maica era aproape la fel de greu și la întoarcerea acasă. După ce pleca preotul, femeile mai rămâneau să povestească una cu alta, iar bărbații ciocneau câte un pahar de pălincă, fără să uite ca din fiecare pahar să verse câțiva stropi în țărână, în amintirea răposaților. Apoi plecau fiecare spre casele lor. Noi, de la casa noastră, vedeam bine coasta dealului cu cimitirul, deasupra căruia se înălța, maiestuos, biserica. Târziu, când începea să se întunece, întreg dealul arăta ca un tărâm al licuricilor, de la lumânările și candelele aprinse pe morminte.
”Loc luminat, loc cu verdeață/de unde-a fugit toată durerea și întristarea” – îmi umblă prin gând cântecul acesta de-gropăciune în timp ce privesc cimitirul verde-înflorit, ca o grădină. Paștele morților, cum numim noi în Submarginea duminica a doua de după Înviere, sau Duminica Tomii, cum i se mai spune în calendarul ortodox, se nimerise a fi în mai, o lună în care vegetația e într-o explozie splendidă. Privesc spre crucea ei și nu-mi vine a crede. Exact de sub cruce, că se culcase puțin pe o rână din cauza asta, răsărise un pui de prun. Așa cum Maica își dorise să planteze unul pe mormântul bărbatului ei! Doar că nu răsărise pe al lui, ci pe al ei! Oare cum de se înfăptuise minunea?
În anii care au trecut de atunci, prunul a crescut. Azi e un pom viguros, care se umple de roade în fiecare toamnă! Nu le culege nimeni. Tata spune că acum, amândoi fiind acolo, pot și ei birui să-și culeagă poamele!
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
