”Luna de miere” de Letiția Vladislav

98
letitia vladislav luna de miere proza

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roTocmai era, pe nu știu ce program la televizor, ceva plictisitor, dar cu mirese. Venise luna mai și, spre deosebire de tot ce știam eu, aici fetele preferau această lună pentru drumul în doi. Mie mi-au plăcut întotdeauna miresele. Satul era mic. Puținele fete creșteau, își pregăteau lada de zestre, se căsătoreau și deveneau femei. Dacă înainte să se cunune, ne permiteau să le tutuim, cu inelul pe deget deveneau doamne, erau cineva de luat în seamă, iar noi, cele mai mititele, rămâneam în așteptare, visând lada de zestre, un bărbat, rochia albă, ca zânele din povești, și dansul miresei, unde până și cea mai urâtă dintre noi devenea frumoasă. Pe prima mireasă n-am putut-o vedea. Între noi și ea erau patru case, dar eu eram prea mică și a trebuit să rămân cu nana, nevasta bunicului dinspre mamă, pe care n-am știut niciodată cum o cheamă, pentru că nu locuiau la noi în sat și o vedeam din an în paște. Mama era responsabilă cu torturile la nunta asta, iar nana trebuia să stea cu mine, pentru că nu mă putea lăsa singură acasă. Eram, pur și simplu, prea mică. Am urlat toată noaptea după proprietatea mea, mama, iar spre dimineață, când nana aproape leșinase de oboseală, m-a dus până în fața casei cu pricina. Mireasa nu era afară, în schimb o armată de oameni beți care cântau, urlând ca dracii, de fericire că văzuseră cearceaful cu dovada virginității, femei cu baticuri albe pe cap, ce-și căutau stăpânii, tinerei care strigau după o Maria-Marioara, cine o fi fost asta, țiganii, cântând lângă fântâna acoperită cu lemn greu, frig nu era, iar dinspre Geoagiu parcă dădea să iasă soarele. Mama ne-a adus o farfurie cu diferite bucăți de tort și alta cu friptură pentru nana, femeia m-a lăsat să țopăi în urma ei, nu putea căra o grăsană și două farfurii în același timp, iar acasă m-a trântit în pat, ca pe un sac de cartofi. Era sătulă de mine. Obosisem și eu. Când m-am trezit, era soare, nana plecase, moașa lui Jicu îmi încălzea laptele și ai mei dormeau ca duși în patul de la fereastră.

A doua mireasă am trăit-o din plin. Eram în clasa întâi, abia începuse școala, toamna era aurie și caldă, să te tot îmbraci în rochia de zână pe o așa vreme. Era tot în vecini. Nu o știam pe fată. Auzisem de la nana Lina că-i învățătoare în oraș, acasă venea numai din când în când, eu nu o văzusem nici în vacanțe și nici de Crăciun. Nu eram invitați. Nici mama nu trebuia să ajute la prepararea dulciurilor. Veniseră cu persoane din oraș, aveau liste de cumpărături și cum va arăta masa festivă, zicea nana Mărica, unde scria tot ce se va mânca și bea, nu ca la noi în sat, unde nu lipsea lașca, friptura cu piureul de cartofi și salata de castraveți murați, vinul de casă și vinarsul, până la epuizarea fizică. Liste nu făcea nimeni. Ce să facă cu ele? Era însă curios, zicea nana Mărica, să vezi ce se mănâncă după o zmângălitură pe hârtie. Nana Lina și doamna preoteasă, care erau invitate, auziseră că va fi servită mâncare franțuzească, un motiv de carnaval, la pod, unde se întâlneau bârfitoarele.

– Mâncare franțuzească, râdea nana Mia, ce dracu o mai fi și asta, franțuzească…

– Păi, vine din altă țară…

– De unde?

– Franța, puse Săveta punctul pe i, de-aia franțuzească…

– Ca la boierul Vlad, zise nana Mia, numai că ăla o fugit odată cu regele…

– Mai ușor, nană Mie, trăim între comuniști, iar în Franța sunt dușmanii.

– Păi, ăsta-i baiul, este interzis, dar azi mâncăm franțuzește, zise nana Mia nervoasă, iar mâine murim rusește…

Conversația se termina întotdeauna cu ceartă, pentru că niciuna nu avea habar de nimic, dar toate vroiau să aibă dreptate.

– Dacă n-ar avea părinți așa de cumsecade, continuă nana Mia furioasă, ar fi meritat s-o denunțăm…

– Ești nebună ?!

– Este așa cum zic eu…

Ieși din careu și plecă spre casă.

– Da la șerămpău mergem, închise nana Mărica discuția, acolo vreau să fiu…

– Nu. Nu se poate, zise doamna Lia, care ascultase totul de la poarta casei, numai cu invitație.

Așa că a venit seara, orășenii s-au strâns în casă, niște neamuri din sat au adus băutură, s-au spart farfuriile vechi și a doua zi nenea Sîvu a măturat toate cioburile trecutului și le-a aruncat în closetul din ocol, lăsând totul curat și frumos pentru miri. Dascăl, popă ori colectivist, nu avea importanță, closetul era în ocol ori în grădină. Vara era o adevărată idilă. Dar iarna și în zilele de ploaie era o catastrofă. Încet, încet s-au adunat oaspeții. Fiecare cu mașina lui. Mireasa și-a îmbrăcat rochia albă. Avea un șlaier lung și niște copilași îmbrăcați și ei în alb, ce duceau câte un coșuleț cu petale de trandafiri, țineau cu toată forța de șlaier, să nu cadă pe jos și să se murdărească. Prietenele miresei, acum domnișoare de onoare, fete de la oraș, frumos coafate, cu rochii lungi, pastel, roz, lila, verde, albastru, parcă erau flori, fiecare cu o gentuță mică, de culoarea rochiei și mănuși albe, care le acopereau coatele. Muzica nu o făceau țiganii. Veniseră cinci oameni îmbrăcați în costume, cu alte instrumente și alte melodii, care ne erau absolut străine. Ne-am adunat toți, mic și mare, în ocolul familiei, pentru că așa ceva nu era de fiecare zi, de la muzică la zestre, lipseau căruțele și caii, femeile care strigau un fel de poezii scurte și bărbații ce umblau cu sticla de vinars în mână. Pe ăștia nici nu aveai cum să-i atingi. Se aliniaseră ca la comandă, muzica, mireasa cu mirele, copiii după ei, doamnele de onoare, familia, rudele apropiate și invitații. Noi, cu ochii pe ei. Nu puteam pierde nimic. Era un document istoric. Se vorbea, se râdea, se glumea, dar nu ca la săteni. Muzica a început să cânte, un marș al miresei, am auzit vorbindu-se, toți au pornit spre Hulă, copiii aruncau petalele de trandafiri și credeau că au cucerit universul, așa de frumos zâmbeau fotografului adus din oraș, mirii se lipiseră unul de altul, căsătoriți erau la primărie, însă biserica trebuia să-i pună în mâinile cerești, doamnele aveau un aer de artiste și se uitau spre noi de jos în sus, iar noi alergam desculți prin praful drumului, zbieram cât ne ținea gura, bucuroși că avem parte de o poveste. Pentru că, raportat la satul nostru, era o poveste. În biserică nu am putut intra. Dar ne-am așezat peste mormintele de la intrare, așteptând să se termine balamucul dinăuntru. Primii care au ieșit au fost mirii. Păreau ceva mai eliberați. El a sărutat-o pe gură, noi am aplaudat, au ieșit și ceilalți și după ce am făcut drumul îndărăt, porțile s-au închis după ultimii oaspeți și noi ne-am dus la casele noastre. Nimeni n-a ciugulit nimic din mâncarea franțuzească.

– Vreau și eu să fiu mireasă, i-am spus mamei, așa ca asta…

– Mai ai vreme, mi-a răspuns mama, ai numai șapte ani.

– O să-mi coși o rochie albă?, am întrebat-o, pentru că vreau și eu să fiu prințesă…

– Așa de tare ți-a plăcut?

– Da, am spus, mireasa părea un înger căzut din cer, doamnele de onoare la fel, până și copiii ăia mici, cu coșulețele pline de petale colorate, păreau niște îngerași…

– Du-te și adună uscățele de foc, a spus mama, despre mireasă vorbim după ce pun de mămăligă.

Și n-am mai vorbit. Lumea mâncase toate franțuzismele, se urcaseră în mașinile lor, mire, mireasă, copii și dame, au dat din mâini până la Hulă și s-au pierdut pe drumul țării. În urma lor a rămas un nor de praf.

– Au plecat, întrebă nana Mia, cu toată ironia de care era în stare, deși văzuse mașinile luând-o spre Hulă, așa de scurtă a fost nunta?

– Nu, zise mama miresei, o vor serba la restaurant, pentru că au mulți prieteni care îi așteaptă în oraș.

– Nu mergeți și voi?, întrebă nana Mia, la fel de ironic.

– Nu. Mâine pleacă în luna de miere.

– Bine fac, zise nana Mia, cam încurcată, bine fac.

Era clar că habar n-avea ce și cum este cu luna de miere. Acest cuvânt nu l-am auzit niciodată. Poate doamna preoteasă. Ori dascălii de la școală. Noi nu. Luna de miere. Suna așa de frumos, dulce, ispititor, ca ceva ce te ruga să intri pe o ușă interzisă. Luna de miere. Cred că până și ultimul tâmpit din sat știa unde-i luna, când îi plină, când seamănă cu secera, aducând ploaia cu ea, când se întunecă și n-o mai vezi, pentru că necuratul se furișează între ea și noi, zicea mătușa Juja, luna nouă și luna nopților de iarnă, când urlau lupii la Hulă, mai era și luna roșie, când se scutura pământul de frica sângelui vărsat. Luna asta aducea nenorociri și moarte. Dar de luna de miere, cel puțin la noi în casă, nu auzise nimeni. Tare, tare dulce trebuia să fie luna asta necunoscută.

– Asta arată ce înapoiați suntem, zise tata.

– Și dacă cei doi pleacă pe luna asta, Dumnezeule mare, comentă mătușa Juja, eu una vreau să știu cum ajung acolo, dacă ajung, ori este numai un cuvânt d-ăsta nou, de orășeni, ce înseamnă un pat mare și pufos unde se plămădesc copiii…

– Pe mine nu mă interesează, zise mama, miere are și Aurelia, iar afară-i lună plină. Poftă bună, cumnată ! Se răcește mămăliga…

Mireasa-înger a fost uitată, dacă a făcut sau nu copii habar n-am, eu plecând la internat. Secretele satului rămâneau ascunse pentru mine.

Însă această imagine în alb, mai pură ca zăpada, rochia de mireasă, nu mi-a ieșit niciodată din cap. Rochia mea a fost împrumutată. La biserică nu am fost. A venit preotul în casă. Fetele de la căminul studențesc erau alături de mine. Ca în fiecare zi. Fără mănuși și rochii lungi. Și ai mei. Una dintre lumânări s-a rupt în mâinile nașei. Un buchețel de flori am avut, dar l-am uitat în ulcica de lut din bucătărie. Tot nu-l puteam arunca peste cap. Sufrageria nu era așa de mare ca ocolul de-acasă. Maică-mea mă dorise mireasă în alb. Eu eram atât de îndrăgostită că puteam fi în lila și nu m-ar fi incomodat. Muzica venea de la un pick-up, iar mâncarea o pregătise tanti Leanța. Mâncare tradițională. Supă, friptură, tort, tărie adusă de ai mei și vin cumpărat de la Piața Matache, pentru că Iuliana îl recomandase ca vinul secret al orașului. Ceremonia a fost banală. Nimic din farmecul celei din sat. Mama nu mi-a spus niciodată ce gândea, însă eu cred că a fost profund decepționată. Eram o doamnă. Pentru cine? Eu și prietenele mele nu ne simțeam prea doamne. Eram cu el. Asta da. Nașa a luat cele două lumânări, maică-mea le-a învelit în ziare și le-a așezat în cufărul cu care veniseră.

– Le duc la părintele, mi-a zis, trebuie să facă o slujbă…

– De ce ?

– Unul dintre voi va muri, a spus, eu încerc la biserică…

Am râs. Nu credeam în poveștile astea.

– Clar că vom muri, am spus, când ne vine vremea.

– Nu, a zis, înainte. S-a rupt lumina…

Deodată mi-a trecut prin cap luna de miere.

– Mergem în luna de miere?, mi-am întrebat bărbatul, a doua zi după ce toți plecaseră.

– Nu, mi-a răspuns, miercuri plec pe teren.

– Și când te întorci mergem, nu?

– Mă întorc peste cinci luni. Prea târziu pentru luna de miere.

Mi-am afundat capul în pernă și m-am făcut că dorm. Iar el a ieșit afară să fumeze.

– Cred c-am făcut o greșeală, mi-am spus, pe jumătate mireasă, albul rochiei dădea în bej, buchetul de cinci lei, pentru că eu eram studentă fără bani și el era zgârcit… Până și luna se ascunsese printre nori, cred că aici nu va curge niciodată miere…

– Ai spus ceva?, mă întrebă el închizând ușa.

– Da, am răspuns, mă gândeam la lumina ruptă…

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.