”Luna peste saline” de Letiția Vladislav

75
Luna peste saline proza de Letitia Vladislav

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roMicrobuzul își încetinise viteza, puteai fugi pe lângă el, la caretera, drum de țară îngust, mașinile turiștilor, camioane și motociclete, oameni ce se grăbeau să ajungă undeva, înainte să cadă întunericul, aerul era îmbâcsit și cald. O frână bruscă, șoferul trase microbuzul spre dreapta pe o bucată de pământ pietruit ce da în stuful des al salinei. Dincolo de stuf erau marea, depozitul de sare, ce părea o piramidă albă, flamingos și pescăruși, ce se învârteau în cerc, de parcă ar fi căutat ceva.

– Rămânem aici, zise șoferul, totul este blocat, a explodat o bombă, continuă destul de calm, ETA, nu putem nici întoarce, nici lua alt drum… suntem între cele două saline… în plus, că tot avem azi mare noroc, râse, am o problemă cu motorul, asta o rezolv singur, mă pricep… cred că vom petrece câteva ceasuri aici…

O hărmălaie ca la o fermă de rațe. În microbuz cucăiseră și acum vorbeau toți deodată, repede ca mitralierele, nici între ei nu se mai puteau înțelege. Trei englezi stăteau ca împietriți în fața stufului, în vreme ce o fată căuta într-un dicționar galben cuvintele care le-ar fi putut clarifica situația.

– Bomba, zise șoferul, teroristas… bomba… bum… bum… continuă, agitându-și brațele, iar cei trei, îngroziți, se luaseră de mâini și murmurau ceva de neînțeles. Le era frică.

Eram toți pe bucata de pământ ce se lungea câțiva metri buni în stuf. Mirosea a mare. Dar altfel, ca în golf. Poate din cauza sării, poate din cauza umezelii, cine știe, era ceva nou și proaspăt, un aer ce-ți intra imediat în plămâni, obosindu-te ca după o oră de maraton. Unii se cunoșteau între ei. Erau furioși pe șofer, de parcă el ar fi pus bomba, pe teroriști, furioși pentru că se însera, le era foame și sete, nu aveau nimic cu ei și nici pe jos nu puteau merge până la un chioșc, erau precis peste douăzeci de kilometri, se închidea la șapte seara și făceau drumul degeaba. Una dintre femei deschise o pungă cu bomboane de mentă și le împărți grupului. Cu gura plină nu mai reclamau nimic. Șoferul deschise ușile microbuzului și se lungi pe scaunele din față. Palizi, englezii se așezaseră lângă mașină, deschiseră o sacoșă plină cu sucuri, se vedea că au în sânge colonizarea, erau pregătiți pentru orice. Ne-am așezat și noi pe pământul pietros, dar mai în fundul cărării, în stuf. Păsările strigau, căutându-și locurile, stuful parcă bâzâia sub adierea vântului, iar peste drum, printre mașini, piramida albă se oglindea peste valuri, reflectând ceva roșietic-argintiu, de nedescris de frumos. Treceam deseori cu mașina pe-aici, dar niciodată în apusul soarelui.

– Frumos mai este, zise unul din bărbați, de parcă-mi ghicise gândurile, sângele cerului peste argintul mării…

– Ești poet?, se repezi o femeie la el, macabru, nu-mi place cuvântul sânge, mă face să mă gândesc la moarte.

– Cine știe, poate bomba aia are și ceva roșu în ea, zise bărbatul, cine știe…

Stăteam toți aliniați de o parte și de alta a intrării în stuf. Întunericul ne înghițise umbrele. Pe strada ce ducea spre sud se auzea numai muzică și știri. Toți vroiau să știe unde, cine și cum se jucaseră cu bomba. Numai că știrile erau sărace în informații. Clar era că aruncaseră în aer o clădire, în care nu locuia nimeni, din fericire, că toate străzile erau blocate și se făceau controale serioase peste tot.

– Tu vorbești de sânge, zise femeie, dar n-ai habar ce înseamnă să vezi sângele curgând…

– Ai văzut prea multe filme, zise bărbatul. Ori te mușcă țânțarii…

– Nu, zise blonda, mi-am găsit prietena moartă… înjunghiată.

– Îmi pare rău, sincer, nu doream să te întristez…

Puteai închide ochii și imagini cunoscute îți defilau sub nas, ca atunci când erai copil și mâncarea nu era gata. Cu ochii închiși puteai vedea puiul prăjit, pireul de cartofi și prăjitura cu nucă, o cină pe cinste, așa cum visai tu, nu mămăliga cu cine știe ce, și aia porționată, pentru că săracii porționau totul. Altfel nu puteau supraviețui.

Închisesem ochii și mă gândeam la el, bărbatul ce mă iubise, mă înșelase și mă părăsise fără vreo explicație plauzibilă, un ”eu plec, suflete”, pupic pe frunte, pentru că mai avea niște sentimente rebele pentru copilul din mine, mâna pe clanță, nu putea altfel, nu o iubea, dar îi născuse primul copil, va înainta actele de divorț, copilul îl recunoscuse, da, avusese sex cu ea, când pe mine mă durea capul, eu mereu aveam migrene în pat, când era vorba de tantra, ea nu avea absolut nicio problemă, era baptistă ori adventistă, prea sigur nu era, dar se ruga înaintea fiecărei mese și cânta, uneori, niște psalmi ciudați, însă își cunoștea meseria, în vreme ce eu refuzam să mă maturizez, deci ”rămânem cu amintiri plăcute noi doi, dar fiecare cu tantra lui…” Planificase totul. Eu, cu perdeaua de la bucătărie, la care croșetam seara, de doi ani, pentru că mereu apăreau cărți noi în librăriile orașului și, cum tot mă dădeam de cultă, zisese, citeam noaptea, în loc să mă arunc peste el și peste viața lui pusă la picioarele mele în patul conjugal. Cealaltă nu citea, nici cultă nu era, să tai părul nu ai nevoie de universitate, avea, însă, unduiala șarpelui în pat, deschidea ferestrele și gemea ca înjunghiată, în vreme ce el zăcea lungit pe cearceaful mirosind a flori de trandafiri. Eu aș fi închis toate ferestrele casei și aș fi făcut cu dinții o gaură în perină, dar niciodată nu aș fi putut să sar peste umbra mea.

– Avea dreptate, m-am trezit suspinând, eram prea catolică.

Bărbatul de lângă mine a tresărit ca mușcat de șarpe.

– Ai zis ceva, mă întrebă, nu te simți bine?

– Nu. Am visat cu voce tare.

– Trebuie că-l iubești prea mult, a zis, suspinul a fost de speriat…

– Da, l-am iubit prea mult, dar nu mi-a ajutat la nimic.

– Despărțiți?

Am dat afirmativ din cap. Eram singură. Într-un loc în care totul îmi aducea aminte de el.

– Va veni altul, zise bărbatul, întotdeauna vine cineva.

– Vin eu, zise pictata blondă, ce fuma în draci, strecurând fumul printre dinți, zău că vin.

– Ești lesbiană?, întrebă bărbatul, altfel nu te-ai băga în viața ei…

– Nu mă bag, sunt de toate, zise, întorcându-se cu fața spre mine, pot totul, vreau totul.

– Ești baptistă?, am întrebat-o.

– Nu, zise, astea îl iau pe Isus în pat… nu, eu am ales bărbații, suspină, și când duc lipsă de tandrețe, o femeie, zise, cu ea îmi recapăt încrederea… am încercat și funcționează. Sunt curvă.

Bărbatul veni mai aproape de noi. Era numai ochi și urechi.

– Curvă?

– Da, zise blonda râzând, curvă.

– Și o spui așa, de parcă ai vinde pâine, zise bărbatul, vădit încurcat de curajul ei.

– Fiecare vinde ce poate.

– Eu nu, am zis, sunt una ce pierde mereu. Poate din vina mea…

Tăcură amândoi, măsurându-mă cu ochii.

– Începusem o dantelă…

– Naivă… șopti femeia, dar dulce…

– …o începusem acum doi ani… nu-i gata. Lucrez la altceva, dar nu mai am putere, mă obosește totul. Cu el era altceva. Concuram. Profesional. Mă motiva…

– Naivă, zise din nou femeia, de data asta cu voce tare, s-o pot auzi, cu bărbatul intri în pat, nu concurezi…

– Cred că te-ai născut obosită, zise bărbatul, se poate vedea în ochii tăi.

– Este întuneric, zise blonda, n-o manipula, nu vezi ce distrusă este…

– Chiar ești curvă?, am întrebat-o, mă rog, damă de companie, dormi cu bărbații într-un bordel…

– Nu. Vara, ca acum, stau afară. Am locul meu, puțin înainte de Santa Pola, în rest dau anunțuri…

– Anunțuri?

– Masaje erotice. Mai înfloresc pe ici pe colo, sâni mari, nesătulă, tâmpenii, cei ce citesc, pricepi, au deja în cap femeia fatală…

– La urma urmei, am spus, este o meserie ca fiecare alta. Eu nu am prejudecăți.

– Virgen de la Caridad, râse bărbatul, aprinzându-și o țigară, înțelege tot și, de fapt, nu știe nimic. Zero experiență. Eu am fost niște ani la pușcărie, zise el, acum că tot ne destăinuim secretele sub lună…

– De ce ?

– Am omorât o femeie. Într-un local.

– Trebuie să ne facem gânduri?, întrebă blonda, mă ia cu…

– Frig, zise bărbatul, frig. Sunt un ucigaș.

Nu părea agresiv. Subțirel, destul de tânăr, cu un zâmbet timid.

– Băusem mult. Tocmai fugisem de-acasă. Maică-mea cu amanții ei, dimineața mergeam la școală, noaptea spălam paharele în barul unuia din tații săptămânali, fără bani, el ne hrănea. Și m-am îndrăgostit. Fata era cu cinci ani mai mare ca mine, avea un apartament lângă pădure, lucra și nu avea nimic împotrivă să locuim împreună. Am plecat…

– Și?

– Mama m-a căutat cu poliția. Nu mă putea pierde. Tata, de care era divorțată, nu avea alți copii și trăia prin Austria. Eu eram moștenirea. M-au adus acasă.

Era evident că-l durea inima. Povestea, frecându-și mâinile, de parcă îi era frig.

– Am început să beau.

– Și școala?

– Aveam șaptesprezece ani și nu terminasem încă…

– Și?, spune, omule, încep să tremur, zise blonda.

– Cum ziceam, băusem mult, cred că nu mai știam de mine. Votcă și canabis. Eram plin. Tocmai plătisem și vroiam să plec. Dacă nu plecam de bunăvoie, mă aruncau ei afară. Devenisem incomod. Se săturaseră de problemele mele psihice. Stăteam cu restul în mână, bani mărunți, când a intrat femeia. Avea vreo treizeci de ani. L-a salutat pe unul de la masă… avea ceva din vocea mamei… rece și dominantă. Am scos cuțitul și l-am înfipt în ea. Ca în transă. Căzuse jos și nu zicea nimic. Strigă!, urlam, cere-mi iertare, scuipă-mă, zi ceva!, țipam și înfigeam cuțitul în pieptul ei roșu de sânge. Nimeni n-a scos un cuvânt. Ea era moartă. Și pe mine m-a luat poliția. Mai târziu m-au închis la psihiatrie.

– Și mama?

– I-au interzis să mă vadă. Și a fost bine așa.

– Și acum?

– Nu ne vedem. Nu vreau. Și nu pot. A făcut din mine un nebun ucigaș. Acum lucrez și trăiesc din munca mea.

– Mai bei?

– Uneori. Am o prietenă. I-am povestit tot adevărul.

– De ce?,  întrebă blonda.

– Nu vroiam să încep o relație cu o minciună.

– Te înțelege?

– Îi este frică de mine. Simt. Ea zice că nu, dar se poate vedea în felul în care se comportă. A început să bea… de fapt, mi-a zis, băuse mereu. Și ea avea probleme cu familia ei. Zicea că, beată, nu-i este frică de moarte… va muri fericită…

– Ai cunoscut-o la nebuni?, întrebă blonda.

– Nu, zise, la o cafea. Cred că frica o face nesigură.

– Desparte-te, m-am amestecat și eu în discuție, într-o bună zi…

– O iubesc, răspunse el, îi beau toată băutura când lucrează, dacă nu mai are nimic, se culcă… așa am început să beau din nou…

– Toți ne târâm cu crucea-n spate, zise blonda.

Luna stătea peste noi. Nu era plină, dar strălucea puternic.

– Ei, ce zici, zise blonda atingându-mi brațul, vin la tine?

– Nu, i-am spus, mie îmi plac bărbații.

– Păcat, zise, sunt un suflet sensibil.

Undeva în spatele nostru țipă o pasăre.

– Când țipă pasărea nopții sub lună, zise bărbatul, se dărâmă ori moare ceva…

– Poate muri, zise blonda, eu nu mai aștept nimic.

– La mine au murit toți, am zis, am rămas numai eu… Poate mă luminează cerul…

Șoferul microbuzului ieșise afară.

– Urcați-vă, zise, plecăm.

Motoarele mașinilor ce începuseră să urle, ca la comandă, speriau, cu siguranță, păsările.

– Acum pleacă toți deodată, zise doamna cu bomboanele, ce nebunie, sper să nu ne trezim cu un accident.

– Mușcă-ți limba, răspunse cealaltă, agățată de un bărbat ce părea surdo-mut, așa de absent era în grupul destul de gălăgios.

Ne-am așezat fiecare pe locurile noastre. Microbuzul se urni. Șoferul pusese o muzică liniștită, perfectă pentru noaptea între cele două saline. Farurile luminau stuful și apa lăsând umbre lungi până departe pe dealurile fără vegetație. Blonda se cuibărise pe scaun. Așa, cu ochii închiși, mâna îndoită spre geam și capul aplecat peste ea, părea o fată tânără și nevinovată. Bărbatul stătea lângă ea. Acum îl puteam vedea. Semăna uluitor cu Nicolas Gage. Am închis din nou ochii. Fără să mă gândesc la nimic. Nici la mămăliga de pe vremuri, nici la dantela neterminată ce zăcea peste cartea de tantra, nici măcar la el nu mă mai puteam gândi. În microbuz era cald ca într-un cuib și aveam sentimentul că sunt legănată de cineva și că pot să dorm până la sfârșitul vieții.

– Bună dimineața, l-am auzit cândva pe șofer, am ajuns la destinație.

Tocmai mă plimbam pe malul unei ape. Era soare. Și eram fericită. Am deschis ochii. Blonda ieșise. Bărbatul mi-a făcut un semn de rămas-bun și s-a pierdut printre ceilalți. Până acasă m-am dus pe jos.  Era aproape. Am deschis ușa și am intrat întâi în grădină. Mirosea a floare de lămâie.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.