„Mărturisite melancolii…” de Cornelia Bartels

44
Constance Marie Charpentier, „Melancolie”, 1801
Constance Marie Charpentier, „Melancolie”, 1801

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsÎncep de astă dată cu o grabnică mărturisire: recunosc că mi-am făcut o cafea, cu toate că este destul de târziu și, se știe, băutul cafelei la ore târzii fură din somnul mult așteptat, dar, mi-am zis eu: în sfârșit, azi trebuie să scriu Decupajul pentru sâmbătă! Mai recunosc, o a doua mărturisire fugară, că am început cu câteva zile în urmă alte două texte, dar le-am abandonat. Am reușit să scriu doar câteva fraze, câteva gânduri și-apoi le-am părăsit… Pesemne că mărturisirile cuprinse în cele scrise, ce-și așteptau rândul să prindă viață în slova textului, nu au fost suficient de pregătite să fie retrăite, povestite… S-au dovedit a fi doar crâmpeie de aduceri-aminte, ce încă nu s-au decantat suficient în recipientul gândurilor adunate de ani și ani… Le voi relua, desigur, cu mai mult curaj peste câtva timp. Le mai las un timp să încolțească în mojarul amintirilor, pregătit cu atâta grijă de mine. Le las să mai aștepte ca să prind curajul literei, al cuvintelor scrise și apoi să le încredințez povestirilor ce urmează să le decupez…

Mărturisec că azi sunt învăluită de un miraj al melancoliei. O aură ce mi s-a așternut pe frunte și-apoi s-a format ca o coroană în jurul tâmplei. Îi simt pulsul, îi simt căldura sentimentelor adunate care mă apasă. Nici cafelele de peste zi și nici cea de-acum, din noapte, nu au reușit să-mi alunge vălul acela subțire, ca o pânză de păianjen, al melancoliei, cu care-mi simt degetele, gândurile și pleoapele acoperite de grăbite neliniști, alungându-mi somnul… Rar mi se întâmplă să fiu copleșită de starea aceea de nedescris, de melancolie. Dar, din când în când… recunosc, se mai întâmplă. Și totul a început încet-încet să se înfiripe în sufletul meu, să fie țesut aidoma unei pânze de păianjen, în care am fost prinsă clipă de clipă, ca un cocon, oprindu-mi lacrima trăirilor la marginea melancoliei care mă copleșea, topindu-mi curajul și tăria sufletului de a rezista, așa cum flacăra unei lumânări topește ceara până la ultima ei picătură de lumină…

Melancolia muzicii m-a cuprins de îndată ce-am fost invitată, acum câteva zile, neașteptat, pe calea virtuală, desigur, de prietena mea Pușa Roth, la deschiderea Festivalului „George Enescu”… Am fost alături de ea pentru o clipă, în minunata sală a Ateneului, de unde auzeam cum răsunau câteva acorduri muzicale… orchestra se pregătea de concert… Am ajuns împreună în sala rotundă unde murmurele spectatorilor se suprapuneau muzicii ce-și acorda instrumentele pentru începerea concertului… Ce atmosferă deosebită, atât de binecunoscută pentru mine! Ce sentiment deosebit ne-a învăluit dimpreună pentru o clipă! Mulțumită ei am fost și eu de față acolo, să revăd cupola Ateneului din centrul Bucureștiului, să retrăim în frumoasa sală momentul mult așteptat. Să aud aplauzele celor prezenți la ridicarea cortinei… Ca odinioară, de parcă ar fi fost aievea, am luat loc în loja cu scaunele acoperite de roșul catifelei și-am așteptat să aud primele acorduri muzicale declanșate sub bagheta dirijorului… Un crâmpei din timpul concertului l-am putut asculta… apoi, ușor, ușor am continuat să mă las dusă pe undele muzicii în lumea ei. De nenumărate ori am fost nu numai spectator la diferite concerte din cadrul acestui minunat eveniment cultural, Festivalul „George Enescu”, de care îmi reamintesc acum atât de bine… dar am și scris despre acest Festival, am trăit cu toate emoțiile ce cuprind un tânăr reporter iubitor de muzică… Și-așa melancolia muzicii a fost prima cu care mi-am învăluit umerii, ca o mantie ocrotitoare, oferindu-mi liniștea adusă de toate notele muzicale ale unei partituri, adunate sub cheia notei Sol… cheia muzicii sub care îmi păstrez și eu cu grijă întreg arsenalul meu meloman… Chiar acum, când scriu, la televizor, pe un program „Classica”, ascult, ca un fundal muzical propice atmosferei, acordurile pianului ce-și revarsă melodia clapelor sale peste gândurile mele și acoperă totodată, discret, melodios, semnele cerești de-afară, dezlănțuite dintr-o dată, cu tunete și fulgere, mai puțin melodioase, aducătoare de furtună.

Mărturisesc că melancolia călătoriilor s-a alăturat melancoliei muzicii cu o mare discreție, dar m-a învăluit cu o și mai mare îndrăzneală a dorurilor de călătorie ce-mi dau târcoale, căci de aproape doi ani nu am mai pășit pe alte pământuri îndepărtate, nu am mai fost de tot atâta vreme nici măcar până la Bamberg, să-mi vizitez verișoara… Deh! Pandemia e de vină. Dar nu am rămas nicidecum departe de zbuciumul valurilor, mărilor și al oceanelor, de umbra pădurilor sau de înălțimea munților din toate colțurile lumii, chemată de dorul călătoriilor. Prietenii mei, oamenii dragi și apropiați sufletului, mă fac mereu părtașă la mai toate călătoriile lor, invitându-mă pe calea WhatsApp-ului, a Messenger-ului sau Facebook-ului să fiu alături și să ne bucurăm împreună de lumea largă. Slavă Domnului că există toate aceste posibilități de a vedea, de a călători acolo unde nici nu-ți imaginai că poți ajunge vreodată! Cu mulți ani în urmă, din România nu puteam călători decât prin țară. Nimic rău în asta, România fiind o minunată țară turistică. Așa am văzut mânăstirile Moldovei, așa am fost prin Țara Oașului și în Delta Dunării, colindând în lung și-n lat meleagurile românești cu rucsacul în spinare, cu trenul sau cu mașina… Momente de neuitat desigur… dar care nu s-au mai repetat. Am străbătut între timp alte locuri, alte țări… dar, de curând, m-am „urcat” până la Cota 2000, am „revăzut” Babele, Crucea, Sfinxul, Peleșul, Transfăgărășanul, alăturându-mă călătoriilor prietenilor mei, respirând parcă aerul pădurilor și lăsându-mă bătută de vânturile ce străbat acele locuri aflate la înălțime… Și așa mă las îmbrățișată de nostalgia călătoriilor din țară. Am fost invitată să mă soresc pe plaja „La doi papuci” din Constanța, unde o vecină de a mea, româncă de pe-acolo, își petrecea vacanța. Și-așa, mare bucurie mare, să revăd Marea Neagră după atâția ani.

Am străbătut, virtual, deunăzi, cu Corina, un om drag mie, străzile Vienei și-am „băut” alături de ea o cafea. Viena o mai văzusem, mulțumită minunatelor și multelor fotografii postate pe Facebook de Doina Uricariu care ne invita foarte generos să o însoțim virtual prin muzee, pe străzile marelui oraș și chiar să poposim la o cafea și o delicioasă prăjitură prin cafenelele capitalei austriece. Scurte popasuri alături de prieteni care mă ajută prin semnele lor de neuitare să fiu alături de ei… În Viena am fost odată sau de două ori, scurt și în fugă, că aproape nici nu am apucat să văd atât de multe locuri ca acum, alături de ei… și le sunt tare recunoscătoare. Oricum, îmi propusesem să revin cândva în frumosul oraș și nu numai acolo, căci între timp distanțele s-au desfășurat atât de mult că au ajuns până în îndepărtata Canadă, și așa  „am văzut” Vancouver-ul alături de Klara și de copila mea Roxana, sau am fost chiar în Turcia și în Vietnam, locuri pe care nu visam să le străbat, dar Letiția mi-a deschis drumurile către aceste îndepărtate țări, pe care tocmai le vizita. Oh, dar cât de mult mă bucură să iau loc la masa așezată la umbră, undeva în Spania, la marginea mării și să bem cafeaua dimineții împreună și, mai ales, împreună cu vrăbiuțele care vin ciripind să ciugulească câteva firimituri de pe masă. Vrăbiuțe nu am mai văzut de foarte mult timp, din România, când veneau dis-de-dimineață pe balconul mamei așteptând să-și primească semințele și apa… Mă bucur de fiecare dată când am ocazia virtuală de a mă reîntâlni cu ele… Mulțumesc, Letiția, așa parcă îmi aduc și eu pe balconul meu un colț de amintiri… Chiar și nostalgia marelor orașe, NY, de pildă, unde mă tot plimb privind fotografiile, revăzând multele imagini newyorkeze surprinse de Doina în fotografiile sale și dăruite nouă prin postările de pe Facebook, îmi face o deosebită plăcere, de fiecare dată. Nostalgia vieneză mi-a fost înlăturată deunăzi de nostalgia valurilor mărilor pe care nu le-am mai văzut de mult timp… dar oameni dragi mie îmi trimit semnele lor estivale, de neuitare, iar eu mă alătur cu o mare bucurie și străbat cu pași mici plajele mallorchine de la malurile Mediteranei sau ale Adriaticei ascultând freamătul valurilor îndepărtate care poposesc parcă în spațiul meu de aici. O mare bucurie, care se adaugă nostalgiei îndepărtatelor călătorii încă nefăcute, căci cel mai mult mă apasă mostalgia călătoriilor în lumea pe care doar mi-am visat-o și mi-am dorit să se împlinească… dar care a rămas doar un vis… și-așa nostalgia a devenit și mai profundă și nemărturisită. O fac acum, ca un remember târziu, o grabnică deconspirare, o ușurare a bagajului sufletului necălătorit și a gândului încărcat cu neputința de a mai pleca într-acolo…

De mult, de foarte mult timp, mi-am dorit să ajung în Noua Zeelandă, în Australia. Cu nepotul meu Adrian, când era mic, ne-am promis că ne vom duce acolo împreună, am bătut chiar palma că o vom face cândva. El a fost, eu nu, și așa nostalgia călătoriilor într-acolo a rămas spânzurată undeva într-un colț ascuns al inimii. Așa cum mi-am dorit mai demult să ajung în Argentina și să dansez un tango pasional, argentinian într-o cafenea învăluită de fumul țigărilor de foi și de muzica aceea plină de tact, de ritm și de pasiune… Adio Argentina, adio tango, adio vis! Și-așa melancolia călătoriei argentiniene a rămas să fie trăită ca în vis, doar pe balconul meu de la etajul șase, ascunsă la umbra umbrelei mele de soare, galbene și  în colțul ochiului meu obosit, verde, alături de o lacrimă de părere de rău… Nu a fost să fie! Niciun prieten, nimeni nu m-a invitat să călătoresc cu el atât de departe. În schimb, tot azi după-amiază, de parcă cineva ar fi simțit cât sunt de abătută,  m-a îndemnat să fac o lungă călătărie prin toată Italia. A fost transmis la televizor un lung reportaj, însoțit de interesante imagini, informații și detalii, așa încât mi-am luat toate puterile și am călătorit cu ei aproape un ceas, de-a lungului și de-a latul cizmei italiene, inclusiv Sardinia. Am văzut locuri pe unde nu am fost, am stat la umbra turnului din Pisa, la poalele Etnei și chiar am coborât în craterul Vezuviului.  Totul a fost posibil, fără efort, numai cu bucuria participării… Fascinant să poți fi acolo chiar și virtual. Am revăzut Vaticanul, m-am plimbat pe străzile Romei și m-am oprit la Fântâna Trevi… dar, de astă dată, nu am mai aruncat nicio monedă sclipitoare în oglinda apei, cu speranța că o voi revedea, că voi reveni în marele oraș. Dar m-am bucurat enorm că am avut ocazia să văd și să aflu atât de multe lucruri, istorii și amănunte despre o țară pe care oricând aș mai străbate-o, chiar și virtual, alături de prieteni…

Aici mă opresc puțin, fac un popas la prieteni, căci mărturisesc: melancolia prieteniilor adevărate nu mă părăsește aproape niciodată și mă însoțește permanent și pretutindeni. Le duc dorul din ce în ce mai mult…

Pe noii „prieteni” de pe Facebook îi pot urmări în mai toate postările lor, le aflu preocupările, pasiunile, bucuriile, comunicăm într-un fel dar, mai ales, le văd selfi-urile cu care-și însoțesc postările așteptând like-uri, aprecieri, comentarii. Nu sunt o adeptă a acestui mod de a comunica, să-mi fie cu iertare… Mărturisesc că vreau să văd muntele sau marea unde se află ele, clădirea sau locul fotografiat de ei, văile și poenile pline de flori, dar nu întotdeauna cu chipul pozatorului în prim-plan, care își arată bucuria și fericirea de a fi acolo printr-un zâmbet ce-i acoperă chipul.  Bravo lui… Selfimania se întinde din ce în ce mai mult, ba chiar a devenit o profesie și încep să cred că este chiar molipsitoare… Dar asta este o altă problemă! Natura și locurile fotografiate sunt, în schimb, o mare bucurie pentru mine și-mi hrănesc cu noi și necunoscute imagini dorul de a vedea, de a cunoaște locuri noi. De aceea mi-e dor și mă cuprinde o melancolie a prietenilor adevărați cu care ne întâlneam cu adevărat, cu o bucurie fără margini, fără like-uri… Ne căutam din dorința de a fi alături pentru o clipă, de a discuta, a ne destăinui unul altuia, de a ne împărtăși sentimentele, bucuriile, de a ne arăta prietenia unul față de altul. S-au cam pierdut aceste obiceiuri. Unii au murit, alții au îmbătrânit și este peste puterile lor să mai țină pasul cu vremea întâlnirilor. Melancolia prietenilor rămâne adânc încrustată în miezul sufletului, însoțită de o lacrimă a amintirilor pierdute. Și dacă ar fi să ne gândim puțin la ele, să comparăm, aceste clipe de melancolie ar fi, pentru mine, adevărate perle născute din lacrimi și alte nostalgii, așa cum se formează de fapt perlele naturale, adevărate, prețioasele perle născute din lacrima scoicilor. Le-aș aduna ca un prețios șirag de perle și l-aș lăsa să se odihnească la gâtul dornic să fie înnobilat și înfrumusețat cu adevărate, neprețuite podoabe adunate în șiraguri, cu valoroasele lacrimi pietrificate în perle…

Doar melancolia verii mă mai ajută să fac față la toate celelalte nostalgii. Nostalgiile verii le-am strâns cu grijă și le-am pus în traista ciobanului, înainte de-a fi mâncate de gura leului, alături de nostalgiile iernii și ale primăverii, și am plecat  cu ele pe umăr pe cărările anotimpurilor în întâmpinarea altor nostalgii… ale toamnei care se pregătește să-și răsfire frunzele peste pământul însetat de-atâta dogoare… Și-afară, adevărat semn de alarmă, să nu mă las copleșită de melancolii, s-a pornit o furtună cu trăznete și fulgere care ne-au speriat îngrozitor, pe mine și pe Hugo. El nu mai știa unde să se mai ascundă… căutându-mi apropierea, iar eu continuu să scriu. Mi-a trecut și somnul, a trecut și miezul nopții. S-a stins pentru o clipă și lumina. Întunericul ne-a acoperit cu o mare repeziciune, doar fulgerele mai luminau bezna ce domina pereții apartamentului. Ploaia mult așteptată a venit acum în noapte, târziu, după o vară secetoasă care se desparte acum de noi cu lacrimi și fulgere, cu trăznete și vânturi de rămas bun… Vara trece lăsând locul toamnei, crizantemelor, tufănelelor, gladiolelor, dar și merelor, gutuilor, prunelor și strugurilor, făcând loc unei alte melancolii, plină de culori… melancolia toamnei care începe să mă și cuprindă…Vara și-a luat melancolia, îndesând-o și pe ea până la anul viitor tot în „traista ciobanului” și lăsându-ne o undă de fierbinte melancolie cu care am fost învăluiți… toată vara… Adio vară, bine ai venit toamnă cu melancolia ta cu tot!

Trebuie să mărturisesc că sunt cuprinsă de o mulțime de melancolii… Unele le-am dezvăluit, mărturisite melancolii, altele le mai păstrez ascunse… melancolia poeziei, a iubirilor neîmplinite, a îmbrățișărilor uitate, a pașilor pierduți pe drumul vieții, a timpului dăruit sau furat, a tinereții săvârșite și ireversibile, a bătrâneții care se arată din ce în ce mai des la ferestrele sufletului… Mă fac că nu o văd și scriu mai departe… Decupaje.

Mărturisesc că nostalgiile mele sunt ca nasturii de sidef pe care-i cos cu o mare grijă, cu un fir fin de aur, la mantaua sufletului ce-mi acoperă de atâta amar de vreme umerii și așa, aici, acum, închei un colț de viață… ajutându-mă să nu rămân nedescheiată, cu pieptul dezgolit, în bătaia sorții și a vântului toamnei, și al iernii ce va să vină oricum peste noi… cu noi melancolii.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.