”Masa din grădină” de Letiția Vladislav

87
Letitia Vladislav spania proza

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.ro– Plecăm, zise, deschizând poarta masivă de lemn.

Era în stradă. Ziua începuse cu ceață și acum, aproape de prânz, era un soare fierbinte că te dureau ochii uitându-te peste câmp. Trecură Mureșul cu barca. Iarna fusese grea, înghețase totul și, odată cu topirea zăpezilor venise, ca în fiecare an, apa de la munte, distrugând tot ce-i stătea în cale. Brudina fusese prima. Sloiurile de gheață rupseseră o bucată din ea și acum, până când o s-o repare, trebuiau să treacă dincolo cu barca. Apa mai era furioasă, adâncă și tulbure. I se făcuse frică.

– Liniștește-te, zise brudarul, nu mergem nicăieri, fata mea, eu am comanda.

– Ce vreme, zise tata, aprinzându-și o țigară, ieri potopul și azi murim de căldură.

– Stai sub nuc, răspunse brudarul, ai destulă umbră. Tu ai doi nuci… eu am numai zmeură și nu mă pot apăra de soare.

– Azi nu pot, zise tata, mergem la spital.

– Ea mai este încă internată ?

– Da, zise tata, au operat-o.

Scoase un leu din buzunarul pantalonilor, plăti și după ce barca rămase jumătate în apă, jumătate pe nisip, o ajută să coboare. Mai aveau doi kilometri de mers pe jos până la tren.

– Spune-i sănătate de la noi, strigă brudarul în urma lor, trebuie să se facă bine, are trei copii, nu-i poate lăsa pe drumuri…

Drumul ducea până la gară și ceva mai departe, îl știa, mergea cu mama la piață sâmbăta, fuseseră cu școala să vadă un film în oraș, film care nu-i mai ieșea din cap. Cartea Junglei. O lume greu de imaginat, dacă ești născut în satul ăsta mărunt, vezi pădurile, câmpurile și apa, simți ploaia și soarele, dar nu îți poți imagina că dincolo de munți începe altceva, mult mai mare, mai periculos, mai fascinant, nu-ți iei ochii de la ecran, încerci să te furișezi printre plante și liane, vrei cu tot prețul să fii acolo, chiar pentru două ore. Filmul se termină, ai ochii umezi, ți-i ștergi pe furiș, să nu te observe ceilalți, dacă ar auzi că ai intrat acolo, în junglă te-ar declara aptă de Zam, spitalul de nebuni, unde intrai pe viață, zisese odată unchiul Solomon, afară așteptându-te numai moartea. Orașul o fascina. Era mic. Nu se putea pierde. Avea două biserici și o catedrală, o grămadă de magazine, câteva cârciumi, cinematograful și un hotel pentru cei ce se pierduseră prin păduri, căutând urmele lui Decebal.

– Grăbește-te, zise tata cu vocea lui aspră, pierdem trenul.

Aproape alerga după el. Satul prin care treceau era lung. Nu-i plăcea. Întotdeauna se simțise străină trecând prin acest sat. Ici- colo un câine. Nimeni nu era pe stradă. Pârâiașul ce despărțea strada și satul în două, casa bunicii Tatianei, colega ei de școală, cooperativa. Acolo erau câțiva bărbați afară cu niște sticle de bere în mână. Gara era mică. Un bărbat în uniformă, cu un steguleț în mână și casierul de bilete. Tata cumpără fără o vorbă biletele și o luă de mână. Venea trenul. Șuiera ca turbat după ieșirea din oraș.

– Stai la fereastră, zise tata, după ce urcară, poți vedea până dincolo de satul nostru…

Era prima dată că mergea cu trenul. Pentru celălalt oraș, unde zăcea mama ei într-un spital, venea de două ori pe zi un autobuz, însă din cauza ploilor se stricase drumul spre Uroi și nu mai putea circula pentru o vreme. Așa că toată lumea mergea cu trenul. Ei îi plăcea. Era un eveniment important pentru ea. Scaunele de lemn, compartimentele ce se închideau cu uși de sticlă, ferestrele cu draperii murdare, e drept, te făceau să te simți superior celor rămași acasă. Ei mergeau cu oile în pădure, ea mergea cu trenul în oraș.

– Când am să fiu mare, voi merge numai cu trenul, zise, cursa nu-mi mai place.

Cu ochii pe fereastră vedea cum se cațără sate, case, câmpuri și apă unele de altele, se rup și se lipesc din nou, poate era soarele de vină, lovea sticla ferestrei cu forță, că deschidea ochii forțat, nu era aer și mirosea a stătut, ca în casa lor după două săptămâni de inundație. Trenul șuieră cu putere, simți frânele, acum câmpurile și balta cu stuf erau la locul lor. Ajunseseră. Tata coborî primul, o ajută, scările fiind înalte și ea prea măruntă să poată sări direct pe peron. Gara, se vedea că-i veche, avea ceva frumos în ea, ca dintr-o altă lume, oamenii alergau spre podul de fier ce te ducea în oraș, mirosea a motorină, a fum, a mâncare cu usturoi și a bere. Afară, în spatele gării, era o bodegă cu mititei. Tata o lăsă afară și se întoarse cu o farfurie plină de mititei, pâine și muștar, căută o masă liberă și se așezară sub un dud cu farfuria între ei. Mirosea uluitor. Niciodată nu intrase într-un local, nici la Coroana, ea trebuia să aștepte afară cu maică-sa, în vreme ce tata intra să cumpere ceva de mâncare. Iar acum stătea la o masă, alături de altă lume, cei mai mulți bărbați, colegi de lucru de-ai tatălui, pentru că își vorbeau foarte familiar, mușca din pâine și din mititel, apoi sorbea, fără zgomot, limonada colorată. Cumva, se simțea mare, trecuse de copil mic și prost, gândi că altfel n-ar putea sta aici.

– Când ești gata, trecem podul și poți vedea de aici, zise tata, arătând cu mâna peste șinele sclipind în soare, casa aia galbenă, la picioarele lui, casa aia este spitalul…

– Săraca mama, zise, noi chefuim aici și ea stă închisă…

– Se face bine, zise tata, grăbește-te.

Podul era masiv. Trecea peste toate șinele. Trenuri ce șuierau, călători grăbiți coborând și urcând, trenuri ce așteptau, mărfare bătrâne, cu lemn scorojit, alte trenuri care erau puse pe niște linii speciale. De partea cealaltă era orașul. Și direct lângă linii, locul unde tatăl ei lucra zi de zi. Acolo se reparau trenurile. Simți, altfel decât în sat, că este mândră de el, mecanicul de trenuri, ce venea acasă mânjit cu ulei, uneori negru de fum, lumea putea merge peste tot cu trenul și pentru că tatăl ei avea mâini de aur și făcea ca roțile să alunece pe șine, frânele să funcționeze, locomotiva să se urnească din loc la ora potrivită.

– Te iubesc tată, zise, meseria ta salvează oamenii de la moarte.

Erau în fața spitalului. O privi lung, de parcă o vedea pentru prima dată. Și începu să râdă în hohote. Declarații de dragoste din partea copiilor nu auzise niciodată în viața lui. I se părea dulce și caraghios în același timp.

– Fată, zise, eu nu sunt doctor… ei salvează viața, eu răsucesc șuruburi…

– Da, zise, dar dacă nu le răsucești bine, deraiază trenul și mor oamenii.

La așa ceva nu se gândise. El își făcea meseria, zilnic, în afara lunilor când trebuia să stea într-un sanatoriu, pentru că plămânii lui nu-l mai ajutau, nu-i trecuse niciodată prin cap că de el depinde siguranța călătorilor, pentru el era normal să-și facă treaba bine.

– Fato, zise deschizând poarta, n-ai numai vrăbii în cap… ai dreptate, zise, de data asta ai dreptate.

Mama era mult mai bine. Fața căpătase culoare, avea ceva atât de tânăr în ea. Era tânără, numai că în sat nimeni nu se gândea la frumusețea celuilalt, părinții erau bătrâni din naștere, ca să rămână copiii tineri.

– Acum văd, zise, ce mamă frumoasă am.

– Trenu-i de vină, zise tata, o face să viseze…

– Deloc, zise, abia acum văd că am o mamă tânără.

Îi lăsă să vorbească. Salonul avea ferestre albe, mari, ce dădeau spre oraș. În brazii bătrâni cântau niște păsări. Căldura devenise insuportabilă.

– A murit Vasile, auzi, l-au trimis acasă, după ce i-au desfăcut burta…

– Avea cancer, zise mama, chiar el mi-a spus, înainte să plece acasă.

– N-am plătit impozitul, auzi din nou vocea tatălui, n-ar mai fi rămas bani de tren și de mâncare.

– Îl plătim în rate, zise mama, avem prea puțin și ne jumulesc cât pot… săptămâna ce vine sunt acasă, o să vă fie mai ușor…

O infirmieră veni cu ceai și o bucată de cozonac. Ceaiul îl bău mama. Ea primi cozonacul. Era cu nucă. Se gândi ce bine ar fi să capete o boală, ceva mai serios, ca spitalul să te țină aici o vreme, ar fi mâncat mai bine ca acasă, ar fi dormit într-un pat alb și ar fi auzit cum se strigă porumbeii din brazi. Era așa de liniștitor. Parcă o boală ar fi protejat-o de viața amară de-afară.

– Avem cartofi noi, auzi, când vin, tăiem puiul și fac o tocană…

I se închideau ochii de oboseală. Tata o urcă în pat, lângă mama. Adormi imediat. Și visă bucătăria din grădină, salata de castraveți cu mărar și usturoi, tocana aburind peste fețele lor și liniștea din sufletul ei, văzând că erau toți cinci în jurul mesei.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.