”Mathias” de Letiția Vladislav

256
letitia vladislav diaspora emigrant român

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roToată seara a fost dramă fără bani. Îi înnebunisem pe toți cu hohotele mele de plâns. A doua zi, punct la opt și jumătate, eram, împreună cu soțul meu, în fața ușii directorului de la Serviciul ofertelor de muncă. Ne-a primit fără programare. Aveam o mutră ca cei fugiți de la Psihiatrie și sărmanul om a considerat că-i mai bine să ne asculte. El a început. Eu am continuat. El era cel liniștit, chibzuit, omul care putea rămâne calm și după un potop. Eu eram cea spontană, nechibzuită, explozivă, înmuiată în frici nejustificate, greu de oprit dacă aveam ceva de pus la punct. Și aici aveam. I-am povestit situația. M-a ascultat și a sunat la etajul doi. Doamna cea acră era uimită că nu acceptam slujba. A sunat la etajul cinci. Doamna cu bărbatul italian era uimită că s-a putut face o asemenea eroare. Până la urmă vinovata am fost tot eu. Puteam întreba ce slujbă am primit, chiar la etajul doi. Și mă puteam informa de ce nu mi se rezolvă problema acolo, la ultimul etaj și trebuie să cobor cu liftul la necalificați. Adevărat. N-am întrebat. Eu mă bizuisem pe hârtia unde scria alb-negru că sunt absolventă de universitate, cu diplomă, că am lucrat ca jurnalistă și am publicat cărți, că nu sunt acolo ca să mă facă milionară, dimpotrivă, mă mulțumesc și cu ceva mai modest, educatoare de grădiniță, de exemplu, dacă toate posturile bune sunt ocupate. Da, a recunoscut minunea de om, a spăla closetele justiției nu-i prea aproape de mașina de scris și vise frumoase. Așa că m-am dus din nou la etajul cinci, singură, soțul părăsindu-mă, slujba aștepta și eu nu eram o scuză solidă, am rupt un număr, am așteptat un ceas, am zâmbit dulce doamnei, ce m-ar fi văzut mai degrabă pe lună, i-am întins din nou mapa, deși își copiase tot ce dorea cu două zile înainte, am luat loc pe scaunul din fața ei și am rămas câteva minute rânjind, în vreme ce ea mă căuta prin computer.

– Gata, zise, frecându-și palmele, aici sunteți!

Citea și citea, mă zăpăcise s-o urmăresc citind, computerul era cu spatele la mine, deci nu puteam vedea ce planuri de viitor frământă, zâmbeam ca idioata, țeapănă și nefericită, în fața ei.

– N-am nimic, zice, sunteți super calificată… ce să fac… din fericire soțul dumneavoastră lucrează, deci aveți existența asigurată… vă notez aici, căutătoare de lucru și când am ceva vă informez. Trebuie să veniți, din trei în trei luni, și să reînnoiți cererea de lucru.

Ieșise ușor din joc. Și eu odată cu ea. Sigur, avea dreptate, dacă ai pe cineva care lucrează, nu rămâi la gară sau în azilul de noapte. Trebuia să încerc eu singură, pe la firme, biblioteci, grădinițe, să-mi găsesc ceva. Am scris o sută de curicule. Le-am trimis pe toate peste tot unde se căuta ceva. Au venit o sută de răspunsuri. Negative. Ce să facă ei cu o filoloagă? Pentru unii eram prea bătrână. La treizeci și trei de ani. Pentru alții eram prea calificată. Lor le ajungea una cu bacalaureat. O absolventă de facultate trebuia altfel plătită. Și peste tot se făcea economie. Iar pentru unii nu eram nici bună și nici rea. ”Ne-am hotărât pentru o altă persoană…”, scriau și cu asta capitolul se închidea ca o placă de mormânt. În drum spre casă, pentru că ningea în draci, am stat în gară și am început să-i număr pe cei care dormeau pe străzi. Frigul îi adusese la intrarea de nord. Și aici era frig, însă nu ca afară. Plus că aici nu-ți rămâneau hainele ude. Cei mai mulți erau beți. Fiecare cu sticla lui. Se rezemaseră de peretele unui bar și zăceau acolo, lipiți unul de altul, fără să scoată un cuvânt. Câțiva metri mai departe, singur, fără sticla obligatorie în mână, stătea un băiat tânăr, cuibărit între un rucsac și un pled cenușiu. Am cumpărat un covrig cald și o cafea.

– Sunt pentru tine, i-am spus, iată-mă, te văd așa, de parcă ai avea nevoie de cineva.

– Nu te apropia, mi-a spus, am SIDA, te pot infecta, toți fug de mine.

– Nu, i-am zis, nu mă poți infecta. Iar bețivanii ăștia sunt nebuni. Ai familie?

– Am, zise, m-au aruncat afară…

Tremura de frig. Avea haine subțiri, de vară.

– Sună-i, am spus, poate gândesc altfel…

– Nu pot… n-am bani …

Stătea acolo pierdut, veneau trenuri, plecau trenuri, sute de oameni între el și peroanele pline, bătrâni, cumva preocupați de vremea proastă de-afară, tineret, întotdeauna vesel, o armată de turci, ce nu plecau nicăieri, dar stăteau acolo tot din cauza furtunii de zăpadă.

– Vino cu mine, i-am spus pe neașteptate, este aproape ora când soțul meu se întoarce de la lucru, faci o baie, îți dăm haine de iarnă, mănânci cu noi și eu am să încerc să-ți găsesc familia.

Începuse să plângă.

– Numele meu este Mathias Ratkowski.

– Ai locuit la capătul liniei 1?

– Da, zise, ai mei mai locuiesc acolo.

– Atunci îi știu. Eram vecini… noi ne-am mutat… mie nu-mi plăcea cartierul…

– Familia din România?

– Da. Și voi, cei din Polonia…

– Exact.

– Vino, i-am spus, sunt numai două stații între noi… încerc să te ajut.

Am luat tramvaiul și l-am lăsat să vorbească. Terminase liceul. Visa să studieze arhitectura. Sau muzica. Era homosexual. Și, dintr-o primă mare și minunată iubire, cum o simțise el, celălalt fiind student, deștept, simpatic, acceptat de familie și prieteni ca ”altfel”, un băiat cu care putea comunica, s-a trezit, după un an, ca cel mai bătut de Dumnezeu pe lumea asta. Partenerul se îmbolnăvise și, cum gripa nu-i trecea cu antibiotice, nici după două luni, a făcut un test și s-a dovedit că este HIV. Era clar că și el va face testul. Sperase că are noroc. Nu l-a avut. Prietenul era ocrotit de familia lui. El, înfricoșat de consecințele bolii, pentru că mai avea o soră, destul de micuță, le-a mărturisit părinților ce se petrece cu el și, după șocul, cumva normal, a fost pur și simplu aruncat în stradă. Auzise că i-au ars hainele pe câmpul dintre Leine și coloniile de vară. Când mai avea bani să sune, o făcea, dar îi închideau telefonul. Prietenul îl ajuta, însă el se rușina să trăiască pe spinarea lui. Dormea prin parcuri. Cerșea. Mereu căpăta bani. Pentru că era foarte tânăr și frumos. Încă nu se prostituase. Dar nu știa cum va merge mai departe. I-am deschis ușa.

– Intră fără frică, i-am spus, aici ești bine primit.

A mâncat tot ce i-am pus în față. Între timp, am căutat niște haine mai groase, de care soțul meu se putea lipsi. Cu prosopul într-o mână și hainele într-alta, a intrat în baie. După o jumătate de oră a ieșit afară o frumusețe de băiat. Sclipea de mulțumire.

– Avem un oaspete, i-am spus soțului, este fiul Danutei, îți mai aduci aminte de el?

– Mathias? Cel cu vioara?

– Da, am spus, are SIDA. L-am găsit la gară și l-am adus aici. Tocmai a făcut o baie.

– Trebuie să vorbești cu Danuta.

Nu aveam telefonul. Am răsfoit cartea de telefon până am dat de ea.

– Danuta, i-am zis, am mare nevoie de ajutorul vostru… puteți veni până la noi?…

N-a întrebat de ce. N-am spus de ce. Au venit. Când l-au văzut pe Mathias în fața lor, s-au tras câțiva pași înapoi.

– Este fiul vostru, am spus, Halșka poate crește fără frică, eu am doi copii la fel de mici ca ea, dar Mathias a făcut baie în vana noastră. Am s-o spăl bine cu detergent și un dezinfectant și asta-i tot…

– Ni s-a spus că-i contagios, a zis Adam, frica ne-a luat mințile.

– Pe dracu, a zis soțul meu, ia-ți copilul acasă, nimeni nu se va îmbolnăvi, mergi cu el la doctor, ascultă ce spune el, nu idioții de la biserica voastră, este sângele tău…

L-au luat acasă. Au făcut pace în inima lor. L-au îngrijit. Când noi ne-am mutat (devenisem specialiști în mutări!), copilul lor mai era acasă. De multe ori m-am gândit că tot rău-i spre bine. Fără closetele tribunalului nu mai mergeam din nou la gară, fără gară nu-l descopeream pe Mathias și fără credința că în fața cerului toți suntem copiii lui Dumnezeu, nu-i puteam căuta familia și nici pe el nu-l puteam salva de la alte nenorociri. Nimic nu vine ca ploaia. Totul ne este scris, zicea mama. Și avusese dreptate.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.