”Mica Unire” de Corneliu Ion

176
Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-hoc din Țara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry, 1857
Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-hoc din Țara Românească, litografie de Carol Popp de Szathmáry, 1857

logo rubrica concurs cu premii descoperă scriitorul din tineText premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a opta  (10 – 20 ianuarie 2020). Tema acestei ediții a fost: ”Mica Unire”.

La începutul secolului al XIX-lea în Europa bătea un puternic vânt de primăvară peste toate națiunile, prevestind un viitor cu schimbări pe care lumea nu le mai cunoscuse până atunci.

Cu câteva secole în urmă, națiunile mari ale Europei cunoscuseră beneficiile culturale ale Renașterii, în creuzetul căreia se născuseră și se dezvoltaseră ideile și conceptele filozofice generoase de mai târziu. Filozofi renumiți care aveau ca scop declarat crearea unei societăți formate din oameni eliberați de orice tutelă, de orice dependență, cu ajutorul cărora să se edifice o societate bazată pe rațiune și cunoaștere științifică, au sistematizat și făcut publice aceste idei, pregătind astfel viitoarele prefaceri majore din societatea umană.

Corneliu Ion
Corneliu Ion

După trecerea marelui uragan social generat de Revoluția Franceză și războaiele napoleoniene, aproape toată Europa era în efervescență. Amplificate și de noile mutații din structura socială produse de începutul revoluției industriale, ideile filozofilor iluminiști au trecut barierele Europei și s-au răspândit și în țările Americii de Nord și Americii de Sud.

Încet, încet, aceste idei au fost translatate de la persoană la națiune, deschizând calea spre independență națiunilor mici, încă aflate sub autoritatea altor state suzerane, care impuneau cu forța relații medievale de servitute învechite.

Vântul acesta de transformări sociale se făcea simțit și în Moldova și Țara Românească de la începutul secolului al XIX-lea. Deși aflate sub suzeranitatea anacronicului Imperiu Otoman care impunea menținerea unor relații sociale medievale brutale și învechite, devenite o frână pentru orice tendință spre progres, totuși informațiile despre marile transformări sociale din țările aflate în plin progres tehnologic nu au putut fi oprite și au pătruns și pe meleagurile noastre. Familiile boierești cu dare de mână din cele două principate luaseră cunoștință cu ideile iluminismului, fie indirect, prin contactul cu diferiți călători vestici care trecuseră pe aici, fie direct, prin călătoriile pe care ei le făceau frecvent la Viena, Berlin sau Paris. Odată ajunși acolo, ei au putut constata progresul imens, pe toate planurile, pe care acele națiuni îl făcuseră în comparație cu mentalitatea otomană, închistată în cercul vicios al cutumelor și tradițiilor orientale, nemișcate de secole, care sugrumau orice progres, cât de firav. Ba chiar și în comparație cu pravoslavnicul Imperiu Rus, temutul vecin răsăritean, încremenit și el într-o cruntă înapoiere feudală, dar cu aceleași ambiții expansioniste rămase de pe vremea crudului și ambițiosului țar, Petru I.

Boierii luminați moldoveni și munteni, dornici să contribuie la propășirea neamului lor și-au dat seama că libertatea individuală și cunoașterea bazată pe rațiune care se studiau temeinic și constant în școli și universități cu renume din Apus, sunt garanțiile unui viitor mai bun. La început, doar câteva familii boierești și-au trimis copiii la studiu, apoi a devenit o practică aproape generală și un fapt de mândrie personală pentru familiile înstărite care își trimiteau copiii să studieze în țările vestice. Așa se face că generații de tineri cu părinți bogați din cele două țări, trăind acolo mai mulți ani, au luat contact nemijlocit cu ideile de libertate individuală și națională, făcându-și un ideal din a încerca să le implementeze și în țările lor de origine.

Un rol aparte în evoluția și întărirea conștiinței naționale unice în Moldova și Țara Românească l-a avut Regulamentul Organic promulgat de către autoritățile imperiale rusești, prima lege organică din cele două țări care iniția o serie de reforme printre care unificarea culturală, politică și vamală. Toate acele reforme au pus bazele occidentalizării societății locale și au oferit primul sistem comun de guvernare al celor două principate românești.

În aceste circumstanțe politice s-a născut și a evoluat generația pașoptistă, generația de cărturari revoluționari care va schimba fundamental mentalitățile în spațiile locuite preponderent de români.

Parte a revoluției europene din 1848, Revoluția Română a avut un specific aparte, deoarece la revendicările sociale sau religioase din țările avansate, pașoptiștii au adăugat în primul rând un caracter de luptă pentru unitatea națională și abia mai apoi de revendicări sociale.

Mai târziu această generație va avea un rol hotărâtor și în realizarea unirii Moldovei cu Țara Românească.

Ca întotdeauna când la mijloc sunt interese foarte mari, marile familii boierești din Moldova și Muntenia, în funcție de interesele lor personale s-au grupat în două tabere situate pe poziții opuse: tabăra unionistă, care dorea unirea într-un singur stat și tabăra separatistă, foarte puternică, în Moldova, care se opunea unirii. Aceste tabere erau sprijinite de unele sau altele dintre statele europene puternice care acționau doar în concordanță cu interesele lor din regiune.

Propaganda unionistă a dus o susținută campanie de informare și de atragere a susținătorilor străini, cu putere de influență sau chiar de decizie în statele puternice. Realizarea ei principală a fost însă pe plan intern, mai ales în Muntenia unde partida unionistă reușise să capteze interesul și acordul tuturor categoriilor sociale, imprimând mișcării un caracter de masă.

După Tratatul de la Paris, unde Puterile Garante stabiliseră o uniune mai mult formală a celor două principate, fruntașii unioniști din ambele principate au înțeles, cred eu, că la doleanțele lor naționale puterile suzerane sau interesate foloseau intenționat un limbaj ambiguu, uneori protocolar, alteori dur, tocmai pentru că nu aveau nici cea mai mică intenție de a renunța la planurile pe care le aveau în zonă pentru viitor. În această situație, singura soluție viabilă era de a se trece peste voința politică a marilor puteri și a se constitui, de facto, un singur stat unitar cu toate consecințele ce decurgeau din acest act politic. Profitând de clauza Tratatului de la Paris care prevedea înființarea unor adunări consultative cu scopul de a exprima voința populației autohtone cu privire la organizarea definitivă a Principatelor Române, cunoscute sub denumirea Adunări Ad-hoc, sau popular, Divanurile Ad-hoc, unioniștii au dus o intensă activitate de informare și atragere de partea unioniștilor a reprezentanților bisericii, marii boierimi, tinerei burghezii în formare și ai țărănimii clăcașe care formau acele adunări.

În Țara Românească, membrii Adunării Ad-hoc și-au manifestat de la început acordul pentru unire, însă în Moldova situația era controversată. Multe familii de mari boieri moldoveni aveau strânse legături de interese comerciale și politice cu Înalta Poartă și nici boierii moldoveni care aveau interese comerciale în Imperiul Rus, care se opunea unirii, nu erau puțini. Pentru a atrage de partea lor majoritatea populației, separatiștii argumentau public că Moldova va decădea economic, iar Iașul va ajunge un oraș prăfuit de provincie, dacă se va constitui un singur stat român, cu capitala la București. Aici, în aceste furtunoase dezbateri din Adunarea Ad-hoc din Moldova a intrat în conștiința publică și înțelepciunea populară românească, personificată prin istețul și realistul personaj, țăranul Ion Roată din povestirile lui Ion Creangă. Nu cred că este român adevărat care să nu știe înțeleptele vorbe spuse de acest simplu țăran, neștiutor de carte:

”Iar de la bolovanul dumneavoastră am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o piatră mai mare sau mai mică pe umeri; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părea rău…”  (Ion Creangă, Moș Ion Roată).

După dezbateri aprinse și răsturnări dramatice de situație, la 5 ianuarie 1859, Partida Națională a triumfat și Adunarea Ad-hoc din Moldova l-a ales domnitor pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

La București, fruntașii unioniști au luat din timp măsuri, mobilizând în ziua alegerii domnitorului peste 30 000 de oameni în preajma Adunării, pentru a fi siguri că va fi ales domnitor tot alesul moldovenilor. Astfel, la 24 ianuarie 1859, prin alegerea și în Țara Românească a aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza, se înfăptuia, de facto, Unirea celor două Principate Române sau Mica Unire.

Într-o atmosferă electrizantă și de vibrant patriotism, impulsionați de cărturarii unioniști din Moldova și Țara Românească, românii de pe ambele maluri ale Milcovului și-au dat mâna și au jurat să fie frați buni pe vecie și să nu se mai despartă niciodată, cum așa de frumos a scris Vasile Alecsandri:

”Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!”

(Vasile Alecsandri, Hora Unirii)

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 era însă doar primul pas pe calea înfăptuirii statului unitar român modern. Aceasta s-a realizat abia în ianuarie 1862, când statul nou format a adoptat oficial numele de România, cu capitala la București.

Rememorez cu drag Istoria României și nu-mi pot reprima amărăciunea care mă cuprinde. De ce istoria, în general, iar Istoria României, în special, au devenit oile negre ale cunoașterii?! De ce…

Mangalia

Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!

Vezi și: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!

Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine

Pagina de facebook Diaspora culturală românească

  • Cele cinci numere de până acum ale revistei trimestriale ”Leviathan” pot fi citite aici.
  • Pentru a cumpăra edițiile tipărite ale revistei, click aici.
  • Abonamente la revista trimestrială ”Leviathan”, ediția tipărită, click aici.

1 COMENTARIU

  1. Frumos prezentat si bine sintetizat anul micii uniri! Istoria poporului roman ne ajuta sa traim cum trebuie prezentul si sa creionam viitorul. Din pacate traim azi multe controverse in legatura cu acest subiect.E deajuns sa spun ca in scoala, istoria poporului nostru e din ce in ce mai schematic predata, cu trimiteri gresite la evenimente istorice determinante in formarea constiintei noastre nationale,insistandu-se pe globalism si bagatelizand notiunea de Stat national.Pentru a argumenta contrariul,îl citez pe Ioan-Aurel Pop, presedintele Academiei care spunea:”Mai sunt voci care spun ca studierea istoriei propriului popor ne conduce la sentimente egoiste fata de noi insine (sau la nationalism) si ca s-ar cuveni sa nu cunoastem decat istoria omenirii. Poate ca aceasta idee suna bine, dar este ca si cum am pretinde ca spre a sti ce este padurea nu trebuie sa cunoastem arborii ce o alcatuiesc”.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.