De vreo câţiva ani analişti ai politicii mai vechi sau mai noi caută să ne convingă de lipsa de moralitate a politicii. E greu să-ţi dai seama ce înţeleg asemenea oameni prin politică. Probabil că tot lupta de clasă le bântuie somnul lor greu şi lipsit de vise.
După felul în care a sfârşit Ceauşescu, unii dintre noi au crezut că toată lumea a înţeles că un politician nu poate dicta regulile jocului social, ci doar învaţă să se folosească de ele, ori se retrage atunci când nu le mai înţelege.
Politica se situează în zona cea mai gravă şi plină de riscuri a existenţei umane – puterea. Exercitată de oameni slabi, ea nu cunoaşte limite şi se supune moralei laşului, care niciodată nu este limitat în acţiunile lui. Oricât ar părea de paradoxal, frica nu opreşte pe nimeni la momentul potrivit şi nici nu-l întoarce din rătăcirile sale la comunicarea cu ceilalţi.
Să nu vă lăsaţi păcăliţi de zâmbetul strepezit al laşului când face ”spirite de glumă” pe seama samariteanului care, dacă primeşte o palmă, întoarce şi obrazul celălalt. Amintiţi-vă că morala acestui samaritean domină lumea de două mii de ani, în vreme ce prezenţa laşului pe scena publică este întotdeauna episodică. Laşul dezmărgineşte puterea şi se organizează prin precauţii agresive ori savante împotriva oricui cere să împartă ceva cu el. Puterea pentru el nu are limite, ci numai soroc. Ca în zorii organizării vieţii umane: potentatul domnea arbitrar până când sosea atletul mai tânăr şi mai viguros, care, după ce găsea creanga de aur, îl ucidea pe bătrânul curtezan al puterii convertit în satir. Creanga de aur era pavăza împotriva vicleşugurilor acestuia din urmă, care, vorba domnilor analişti, avea propria-i morală…
Din păcate noi, românii, am fost întorşi în politică la punctul de pornire al societăţii omeneşti, iar scena publică este la cheremul epigonilor marelui tiranozaur, care – culmea! – se cred mai deştepţi. Şi, dacă am lua în seamă argumentele mai sofisticate ale politologilor de buzunar, am putea să le dăm dreptate: ca activitate specializată, politica are propria morală, adică deontologie – o sumă de norme şi reguli pe care politicianul ”de profesie” trebuie să le respecte. Dar, asta priveşte tehnicianul politicii, ”meseriaşul” din umbra cabinetelor şi nu omul politic.
În plus, marii politologi ai lumii, începând cu părintele tuturora, Aristotel, susţin că politica este chiar… morala. Politica este morală publică activă. Şi, din acest punct de vedere poate fi luată ca barometrul stării morale a unei societăţi. De aceea comportamentele politice ne pot dezvălui tipul de morală dominantă într-o societate. Dacă moralitatea politicii este precară, aceeaşi este şi starea socială. La fel şi reciproca.
Nu există însă activităţi umane a-morale sau i-morale. Există doar indivizi amorali sau imorali. Nici măcar omul de afaceri nu poate susţine că afacerile sunt amorale şi, deci, că o judecată morală asupra lor ar fi irelevantă. Morala este santinela vieţii umane. Dacă trecem de ea, o facem pe risc propriu şi ne amăgim dacă credem că nu vom plăti.
Există însă şi un alt soi de amăgire, că orice activitate umană trebuie să se supună necondiţionat principiilor etice. Între acestea şi morală există întotdeauna o distanţă. Aceeaşi dintre gândirea ideală şi realitate, dintre esenţa umană imaginată şi condiţia umană reală. O morală maximalistă care începe întotdeauna cu cuvântul trebuie este reflectarea în oglindă a moralei laşilor. Punctul ei tare şi, totodată, călcâiul lui Ahile este reprezentarea idealizată despre martiri şi sfinţi. Morala este apanajul celor puternici, dar nu a omului-zeu.
Înainte de orice, morala este măsură.
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
