La începutul stagiunii când impunătoarea clădire a Teatrului Național din București a împlinit cinci decenii de existență, repertoriul instituției s-a îmbogățit cu câteva titluri, datorită importanței textului și valorii celor care au realizat spectacolele. Între acestea, atrage atenția și spectacolul cu Tango, de Słavomir Mrożek (în traducere de Irina Pîslaru-Lukacsik), reprezentând întâia colaborare cu prima scenă a țării a regizorului Tompa Gábor, trecut de-a lungul anilor cu brio prin alte teatre bucureștene: „Bulandra”, Teatrul de Comedie, „Nottara”. Este incontenstabil unul dintre cei mai viguroși directori de scenă ai ultimelor decenii, conduce de mai bine de treizeci de ani Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, iar în 2018 a fost ales președinte al Uniunii Teatrelor din Europa. Recunoscut drept unul dintre cei mai asidui și străluciți interpreți, în realitatea scenei, ai teatrului absurdului, cu montări definitorii pentru personalitatea sa artistică pe texte de Samuel Beckett și Eugène Ionesco, rămase de referință în teatrul din România, dar și în multe țări europene (Anglia, Ungaria, Franța, Germania, Portugalia, Irlanda, Cehia, Spania, Luxemburg, Canada), precum și în Statele Unite ale Americii (unde la San Diego a fost vreme de 12 ani Director de program al Facultății de regie la Universitatea din California), Tompa Gábor și-a adăugat în palmaresul ce numără peste 120 de creații teatrale, montări bazate pe opere de Shakespeare, Cehov, Molière, Caragiale, Visky Andràs, Vișniec, dar și ale unor scriitori care aparțin unor familii dramaturgice „înrudite”cumva, în sens foarte larg – prin viziunea lor neliniștitoare asupra unei lumi grotești, bulversate de spaime, crize existențiale, lipsa de sens – cu Beckett și Ionesco, pe care regizorul îi are atât de aproape de inimă. Și îi numesc pe Büchner, Jarry, Pirandello sau Camus, pe Gombrowicz, Bulgakov, Dürrenmatt, Max Frisch ș.a., un loc aparte fiindu-i rezervat scriitorului polonez Słavomir Mrożek, individualizat, cum remarcă exegeții săi, prin „umor, imaginația suprarealistă și simțul absurdului” ce-i servesc „ca instrumente pentru o analiză pătrunzătoare, adesea crudă, a poblemelor sociale exitențiale”. Personal, îmi amintesc cu plăcere spectacolele lui Tompa Gábor cu Casa de pe graniță (Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu) și Karol (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), cu umorul care îți dădea însă și fiori reci pe spate, știu că a mai montat la Târgu Mureș Piotr Ohey, iar acest Tango l-a atras încă din anii studenției la Academia de Teatru și Film (ATF). În 1981 i-a inspirat spectacolul de licență care, la Studioul Cassandra, s-a menținut pe afiș două stagiuni (!), cum mărturisea recent într-un interviu. De-a lungul carierei sale, a simțit nevoia să revină de câteva ori asupra piesei, cu lecturi orientate mereu către o altă miză punându-l în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca (1985), la Pesti Sinhaz din Budapesta (1997), la Teatre Llure din Barcelona (1999) și în 2008 cu studenții din San Diego. Pentru a șasea oară regizorul revine asupra acestui text. O face împreună cu trupa TNB. Contrazicând ceea ce ar putea susține unele voci, anume că piesa scrisă în 1964, inspirată de propria experiență a autorului polonez cu regimul comunist și trimițând la acea epocă istorică, ar putea părea datată, perimată… În lectura lui Tompa Gábor, ea generează un spectacol care poate naște răscolitoare interogații de actualitate, așa cum ultima sa montare cu Rinocerii, la Naționalul timișorean, în urmă cu doar câțiva ani, are accente care au mare legătură cu noi cei de astăzi, nu mai puțin amenințați decât cei măturați de totalitarismele trecutului. În contemporaneitatea noastră unde irumpe iraționalitatea întrupată prin invazii militare anacronice, unde fakenews-urile tind să impună regula unor adevăruri pe dos, iar corectitudinea politică începe să capete, în unele aspecte ale ei, dimensiunile unei ideologii opresive, și, unde conceptul de familie pare a impune noi configurări: „Începem din nou, observă regizorul, să rezonăm cu ceea ce este scris în Tango”. Ceea ce ne propune nu este nicidecum un spectacol angajat, cu trimiteri facile și neproductive. Tango în regia lui Tompa Gábor este o creație de o rafinată subtilitate a construcției regizorale și impresionantă expresivitate interpretativă și vizuală. Este un spectacol ce oferă o împletire echilibrată a emoționalului cu raționalul în acel dozaj care definește amprenta stilistică a acestui regizor-creator, cum a fost supranumit.
Conflictul din Tango între membrii aceleiași familii este clasicul divorț între generații. El capătă însă, sub pana ascuțită a autorului, conotații parabolice pentru a contura discrepanțe între concepții de viață, într-un joc încleștat pentru Putere, iar faptul că această dimensiune a textului devine definitorie pentru discursul artistic își află o expresie elocventă și prin grafica afișului-program. Aici „secera și ciocanul”, simbolul revoluției care mai ieri mătura o lume, „își dă mâna” deasupra jilțului Puterii cu noile însemne, evocând curente rebele nu mai puțin amenințătoare. Tatăl (Stomil) și-ar fi dorit ca fiul să îi urmeze pe calea artelor, a unui avangardism pentru care militează la modul grotesc, ilustrându-l cu experimente hilare conform devizei „Jos convențiile, trăiască dinamica”, pe care interpretul Mihai Constantin le îmbracă în savuroase nuanțe artistice. În totala adeziune a soției sale (Eleonora) care nu doar că proclamă sloganul cu „libertatea sexuală”, dar îl materializează, la modul scandalos și vulgar, sub imaginea de ființă pierdută pe care Emilia Popescu, atentă la suișurile și coborâșurile firii versatile, sub impulsurile de seducție ale valetului Edek, le imprimă cu pregnanță personajului ei. Iată însă că fiul, Artur, nu doar că nu dorește să urmeze calea părinților săi și alege medicina și filosofia, dar se detașează violent de aceștia azvârlindu-le în obraz acuza „îmbătrâniți în modernismul vostru”. În haosul din casa în care zac aruncate, uitate de ani și decenii, rochia de mireasă a mamei, căruciorul lui de copil, ba chiar și costumul de echitație al unchiului Eugen care nu s-a mai suit pe un cal de patru decade, el intervine cu hotărâre și brutalitate. Bunica, Eugenia, este suită, să-și ispășească vina de a juca tot timpul cărți, pe catafalcul defunctului ei soț, obiect care nu părăsise universul pestriț al casei, și să mediteze la eternitate. Cu profesionalism impecabil, prin replică și, cel mai adesea, doar prin prezența scenică, printr-o pilduitoare interiorizare și gest potrivit, actrița Rodica Negrea izbutește să-i confere acestui personaj altitudinea detașată, tragicomicul condiției sale. Totodată, unchiul Eugen este băgat cu capul într-o colivie cu același „măreț” scop al reeducării. Părinții sunt înfruntați fără opreliște și valetul pur și simplu izgonit: „Vreau ordine”, excalmă Artur. Dar adaugă imediat: „Plus dreptul de a nu te supune ordinii”. Și-l face apoi aliat pe Eugen, alături de care adoptă parola: „Reformă! Renaștere!”. Unchiul este convins că ceilalți „au trădat vremurile bune” și doar el „le-a rămas credincios”. Suficiența, slugărnicia, oportunismul lui sunt vibrant întrupate de actorul George Ivașcu. În acest elan protestatar și demolator, nunta cu Ala (Cătălina Mihai), o verișoară aciuată pe la casa lor, ar fi reprezentat pentru Artur împlinirea dezideratului de a reînvia tradiția la care el aspiră și pe care generația părinților a respins-o. Frivolitatea Alei care se lasă și ea ademenită de virilitatea frustă a lui Edek duce la ratarea evenimentului. Dar acum Artur are și revelația nevoii de idee, căci „forma nu salvează lumea”. Dar și o alta: „nu există întoarcere, nici prezent, nici trecut”… Iar slăbiciunea tuturor și haosul tot mai adâncit sunt exploatate de cel care „știe întotdeauna ce are de făcut”: Edek. Intrupat de Emilian Oprea, avem aici imaginea terifiantă a celui în care, deja latentă dar perfect sesizabilă, forța oarbă, instinctul animalic care poate anihila orice pentru a învinge, se activează la maximum. Cu talentul-i nedezmințit, actorul conturează profilul insului amoral și imoral, bădăranul perfect și bruta care trece ca tăvălugul peste tot ce înseamnă rafinament de spirit, cultură, maniere și civilizație. Una dintre scenele cele mai edificatoare pentru imaginea personajului și a rolului său pe scena lumii, dar și pentru virtuțile metaforice ale acestui discurs scenic este cea în care, tolănit pe canapeaua din living, Edek, lăsând să i se vadă brațele vânjoase și tatuate la modă, își așteaptă și își pregătește momentul. În scena finală, se vor afla cu toții îngenuncheați dinaintea lui sub un văl ce-i acoperă ca ființe și prin ce au vrut să însemne. Vor „dansa” precum le cântă el… din pistol. Ce poate urma de aici? Dreptul fiecăruia dintre noi de a-și imagina. Desigur, nimic mai bun decât înainte. Oricum, o oportunitate de meditație ce rămâne deschisă către public.
O provocare pe care o lansează regizorul, evidentă și mărturisită public de domnia sa este alăturarea în cadrul distribuției, pentru rolurile tatălui și fiului, a doi actori care în viața reală sunt în același raport familial : Mihai Constantin, actorul la care Tompa Gábor revine după două memorabile întâlniri, anume, pentru rolul titular în minunatul spectacol cu Woyzeck la Bulandra (1991) și, pentru rolul Polonius în antologicul Hamlet la Teatrul Național din Craiova (1996), care i-a adus actorului ca și spectacolului premiul criticii, iar regizorului premiul UNITER pentru regie, și Matei Constantin, absolvent de UNATC doar în urmă cu doi ani. Dacă Mihai Constantin confirmă, pentru a câta oară ?, cu brio talentul său excepțional alăturând prestigiosului său pamares încă o partitură modelată în filigran, iată că Matei Constantin, răspunde bine acestei șanse, purtând cu o asumare pilduitoare greutatea partiturii de amploare în acest rol de „Hamlet polonez”. O surpriză plăcută pentru mine și cred că pentru mulți dintre cei care s-au aflat în sala de spectacol a fost evoluția sigură, în beneficiul evident al coerenței spectacolului, arătată de actrița Cătălina Mihai, în rolul Ala. Membră a trupei teatrului constănțean, deja cu un „Gopo” de tânără speranță în vitrina personală, prezența ei acum la TNB alături de acești mari actori echivalează cu o altă „investitură” de speranță, după ce fusese remarcată de regizor care a distribuit-o în co-producția sa Prometeusz ’22 (vibranta meditație contemporană asupra condiției intelectualului). Trebuie să spun că pe același rol este distribuită actrița Maruca Băiașu pe care ne dorim firește să o vedem într-o viitoare reprezentație.
Tompa Gábor și-a alcătuit echipa de creație sub semnul afinităților elective și al profesionalismului desăvârșit. Pentru a realiza cadrul de joc și l-a apropiat pe Andrei Both, cel care l-a însoțit în numeroase aventuri spirituale, de altitudine ideatică și estetică, autor a numeroase decoruri în multe teatre din lume și din țară, alături și de alți venerabili directori de scenă, între care Lucian Pintilie, Cătălina Buzoianu, Dragoș Galgoțiu ș.a. Scenografia concepută acum de domnia sa este bazată pe elemente realiste, dar care, prin subtilele valențe metaforice se îmbogățește cu rafinate sugestii ce frizează acel substrat al unei lumi dincolo de palpabil pe care îl dezvăluie mai profund, îl motivează, îl justifică sau îi arată nonsensul. Sunt perfect consonate cu acest decor discret și totodată pregnant costumele Angelei Balogh Călin, artistă afirmată în țară și în SUA, ale căror elemente de culoare, de țesătură, de croială punctează cu luxurianță vizuală, în aceeași largă arie a pendulării între universuri posibile, stări comportamentale, intenții ferme și vise frânte, subliniind forța sau slăbiciunea, avântul sau prăbușirea, cele bune și mai ales cele ne-bune ale fiecărui personaj. Este o hartă vizuală osmotică, complementară, cu un ecleraj nu mai puțin sugestiv (Cristian Șimon, lighting design), într-un demers polivalent la care contribuie cu egală dedicație și benefică discreție coregraful Florin Fieroiu. Nu pot să închei fără a menționa caietul-program al spectacolului (Anita Neagu, redactor, Florin Ghioca, foto, Sabina Spatariu, grafică) pentru seriozitatea cu care a fost alcătuit, bogăția și calitatea informației despre autor, moștenirea operei sale, realizatorii acestei producții și, nu în ultimul rând, pentru aspectul lui grafic elegant.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
