Noul loc de muncă era un Babilon autentic, oameni de diferite naționalități, cu mentalități, cultură și nivel de educație diferite. Faptul că lucram împreună mi-a oferit ocazia să-i cunosc îndeaproape. Unii erau oameni simpli, alții aveau studii în țările lor, dar acolo, toți eram egali, ne înțelegeam în aceeași limbă vorbită mai bine ori mai stricat.
Noi, cei din estul Europei, eram toți la începutul perioadei de emigrare, iar românii și moldovenii aveau avantajul originii latine a limbii române, ceea ce ușura procesul de învățare.
Cei din Brazilia și din fostele colonii din Africa vorbeau portugheza fără probleme, în schimb cei din Asia și din restul Africii învățaseră mai greu, dar erau de mai mult timp în țara aceasta.
Astfel, portughezii și brazilienii ne deveniseră profesori. Eu mă împrietenisem cu o doamnă care avea 50 de ani și în pauzele de masă luam lecții de gramatică, lecții care au durat un an și jumătate, timpul petrecut în acea firmă.
Aveam un carnețel în care îmi notam, ca la școală, conjugările, timpurile verbelor și cuvinte noi, iar acasă le treceam pe caiet.
Obiceiul de a cere să mi se spună cum se scrie un cuvânt făcea deja parte din ocupațiile mele zilnice.
Pe lângă cele din viața de zi cu zi, învățarea limbii devenise prioritate maximă. Știam că fără asta nu voi reuși să mă integrez, să evoluez, să mă simt confortabil în acea lume care, puțin câte puțin, începea să-mi fie familiară.
În fiecare zi descopeream câte ceva nou legat de țara în care mă aflam, de oamenii de acolo, de obiceiurile lor și de viața, în general, de acolo.
Din momentul în care am început să-i înțeleg ce spun, sentimentul de neputință a dispărut și a început să fie înlocuit cu nevoia de a înțelege mult mai mult decât vorbele lor.
Astfel am aflat că de Paști ei nu înroșesc ouă, dar bunicii lor o făceau și că ouăle roșii erau înlocuite cu cele de ciocolată pe care și le făceau cadou unii altora.
Despre magazinul rusesc, cum îl numeau ai noștri, am aflat după Paști, așa că eu am folosit coji de ceapă. Nu mă puteam lăuda, dar cel puțin aveam ouă vopsite, nu lăsasem să treacă marea sărbătoare fără așa ceva.
Oricum, eram fericită, aveam copilul cu mine.
Și pentru că viața se încăpățâna să mă provoace, mai venea unul pe drum.
Venirea celui de-al doilea copil mi-a adus multe nopți nedormite. Mă întrebam cât de greu va fi, cum îl voi crește, mi se părea că la 34 de ani sunt cam bătrână pentru a avea un bebe. Mentalitatea învechită încă mă trăgea în jos aducându-mi un astfel de gând.
Dar Dumnezeu știa mai bine ce trebuie să fie înfăptuit și veți vedea mai târziu că El a fost cel care a decis venirea fetei pe lume.
Iar eu, la rândul meu, mă încăpățânam să rămân pe țărmul acela scăldat de Atlantic, cu soarele fierbinte al verilor, cu ploile care răcoreau pământul în timpul iernii și cu oamenii aceia care, de felul lor, erau primitori și săritori fără însă a se băga în viața nimănui.
Renunțasem la pantofi cu toc, la ruj, la fard, iar cu ținuta practică, pe lângă faptul că mă făcea să mă simt confortabil, nu mai ieșeam în evidență, nu mai atrăgeam privirile celor din jur.
Poate că temperaturile înalte din vară și ploile abundente din iarnă le determinase pe femeile portugheze să fie naturale.
Dar, poate că felul lor era așa.
Deși încă îmi pun aceste întrebări, tind să cred că răspunsul este cel de-al doilea.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
