Vorbeam zilele trecute despre dezbinare ca și cum aceasta ar fi ceva care vine din afara noastră, însă uităm că sursa tuturor tulburărilor prin care trece omenirea suntem tot noi, oamenii.
Am vorbit despre un fapt petrecut în grădina altora pentru că am văzut asemănări cu fapte care se petrec peste tot, inclusiv în grădina noastră.
Deși plecată fizic de mult timp, niciodată nu am plecat sufletește din România. Faptul că sunt româncă mă determină să fiu subiectivă, să apăr, să acopăr defectele în fața celor care ar denigra poporul meu iar, când este cazul, să fiu solidară cu el. Cam cum facem cu propriile familii, pe care le apărăm în public, însă încercăm să îndreptăm lucrurile într-un cadru intim, departe de ochii celorlalți.
Nici la noi, dezbinarea nu e străină, mai ales dezbinarea între frați. Poate că aerul de superioritate pe care îl afișează cineva nu și-ar găsi locul dacă n-ar fi încurajat de cei din jur.
Dacă, în loc de a sta pe margine și a spune: ei sunt fruntea sau ei sunt coada, ne-am considera o familie, poate că ne-am forța să fim toți fruntea și am ajuta coada să devină și ea cap.
Ce e mai măgulitor decât să fii privit cu admirație? Dar pe cât de măgulitor, pe atât de dăunător. De aici pleacă privirile trufașe, disprețul și renegarea, tot de aici pleacă și rușinea, frustrarea și invidia.
Încă din timpuri străvechi omenirea a fost cum este și astăzi. Lupte, trădări, orori au existat dintotdeauna, încă de la prima familie cu cei doi copii: Cain și Abel.
Diferența este că acum, tehnologia face să știm toți, totul, instant. Dacă pe timpuri, între întâmplare și aflarea ei și apoi, până la reacție, exista un anumit timp, astăzi, acel timp nu mai există. Astăzi, judecăm la cald, acționăm impulsiv și suportăm consecințe de lungă durată.
Dar să revenim la subiectul nostru, dezbinarea. În scurtul timp petrecut pe pământ, ca tot omul, am văzut, auzit dar am și judecat că nimeni nu e sfânt. Însă una este să judeci și să-i dai omului în cap, alta este să judeci pe moment în gândul tău și să te așezi un pic, să încerci să înțelegi ce se petrece.
Vechile noastre metehne de a ne crede unii mai cu moț decât alții s-au văzut în destule situații. Să-i înțelegem și să-i iertăm pe frații noștri de peste Prut care spun că nu sunt români. Ei au fost bătuți de soartă și educați într-un orfelinat care i-a întors împotriva propriilor părinți și frați. Am lucrat cu ei și am văzut diferența dintre cei care au dorit să știe cine sunt și cei care au rămas cu ceea ce li s-a spus că sunt. Nu ei intră în discuția de astăzi, ci frații mei dintre granițele oficiale.
Văzând cum sunt tratați străinii, adică, mai exact, mulți dintre românii plecați la muncă, am observat, venind în concediu în țară, că nu mai vorbeau românește. Să pară mai buni? Nu! Să fie și ei tratați la fel de bine. Dacă cel de acasă l-ar fi primit cu căldură de frate, ce nevoie avea să se dea străin? Nu iau apărarea nimănui, încerc doar să înțeleg comportamentele noastre, ca oameni.
Dar și, dacă cel plecat ar fi venit ca un frate și nu ca un străin, poate nici cei rămași nu s-ar fi schimbat față de el. Un cerc în care, dacă nimeni nu-l rupe, ne vom învârti veșnic.
Aceeași situație este și la portughezii plecați de decenii prin Franța. Când vin în concediu, se dau drept francezi. Ce să faci? Ăsta-i omul, oriunde ar fi și de oriunde ar veni. Este știut că portughezul primește bine investitorul și turistul. Dar care popor e altfel?
La capătul celălalt stă altă categorie de străini. Cei veniți la muncă din țări defavorizate. Se întâmplă și la noi pentru că am învățat de la popoarele foste colonizatoare. Iar asta doare cel mai mult, pentru că românii nu au așa ceva în sânge. Este un virus pe care ADN-ul nostru ar trebui să-l neutralizeze cu ușurință.
Nu o dată am auzit cazuri de rele tratamente, de ofense față de aceștia, uitând, dragul meu popor, că, de la revoluție și până acum, aproape nu există familie să nu aibă câte un emigrant.
Aud des: „Nici eu nu am fost tratat mai bine prin străini.” Dar dacă e așa, de ce faci altuia ceea ce ție nu ți-a plăcut.
Dacă lângă noi ar fi mereu câte cineva să ne amintească asta, dacă cei mulți care gândesc sănătos ar vorbi mai des, poate că ciumele nu s-ar mai întinde și, ușor, ușor, ar dispărea aceste boli de care suferă întreaga omenire. Desigur, e un doar un vis.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
