Multe ne trec prin minte, nouă, oamenilor! Și apoi, fiecare cu felul lui: unii sunt mai vulcanici, alții sunt mai reținuți, unii sunt mai „cu bâta la brâu”, cum e vorba din bătrâni, alții mai împăciuitori, dar toți avem momente și momente, depinde doar modul în care le gestionăm. Clar este un lucru: nu încetăm să uimim și să ne uimim!
Zilele trecute a circulat în mass-media un subiect destul de controversat, anume, atitudinea unui cleric care a lansat o exprimare neclară ori are o idee incompletă despre iubitorii de animale, anume că aceștia l-ar fi scos din inimă pe Dumnezeu și ar fi pus în locul Lui animalul de companie, menționând ca exemplu pisica. Nimic mai greșit, spune majoritatea și pe bună dreptate. Nu toți au posibilitatea ori capacitatea fizică de a alerga să salveze copiii din orfelinate ori oamenii fără adăpost. Sunt și pentru aceștia oameni care o fac. Nu destui, așa cum nu sunt destui nici cei care salvează animale. Dar e bine că măcar se încearcă acoperirea găurilor de peste tot.
La început m-am amuzat, apoi am fost uimită, o uimire cu oarece doză de revoltă, ca la urmă, să-mi dau seama că, dacă ar fi adevărat ceea ce afirmă, omul ar fi avut dreptate. Dar, presupunând că nu s-a pus în locul celor pe care îi acuză, nu a înțeles subiectul pe care l-a atins.
Pe timpuri auzeam tot felul de superstiții și povești despre pisici. Ba că pisica neagră aduce ghinion, ba că pisica este unealta diavolului, povești cu vrăjitoare însoțite de pisici și, câte și mai câte minunății despre biata ființă care poartă în ea viață și nu a înghițit niciun om vreodată. Vă amintiți, în copilărie, cum făceați trei pași înapoi, unii chiar facându-și cruce și scuipându-și în sân dacă vă tăia calea o pisică neagră? Ei, bine, luna trecută, spre hazul ei, o prietenă a fost martora unei asemenea scene jucată de o doamnă între două vârste, îmbrăcată cochet și cocoțată pe tocuri. Mi-a povestit amuzată și uimită în același timp și se întreba cum de mai sunt oameni care cred în povestea cu pisica neagră. Uite, că mai sunt!
Am auzit des că omul se teme de ceea ce nu cunoaște și pe propria piele am trăit asta de multe ori. În copilărie, am fost fugărită de o haită de câini într-un cartier cu case de la marginea orașului. Teama de câini m-a urmărit până târziu, când fetița mea a adus acasă o cățelușă abandonată, lovită la un picior. Recunosc că a trebuit să mă roage mult până am acceptat să o bage în casă. M-a sensibilizat lăbuța.
Am spus: „Bine, o ducem la veterinar, se vindecă și apoi o duci unde ai găsit-o că poate are totuși stăpân.”
M-ați crezut? După o săptămână era de-a casei. Prinsesem drag de ea și a trăit cu noi până la sfârșit.
Norocul nostru și al ei a fost că nu mai eram cu tatăl fetei, el neconcepând ca un animal să trăiască în casă împreună cu omul. Asta nu înseamnă că e un om rău, ci doar că vede altfel lucrurile, că are altă mentalitate.
Într-o zi, fiind în vizită la noi, m-a întrebat: „Cum poți trăi cu un câine în apartament?”
Răspunsul meu a fost: „O iubesc, iar dragostea cere sacrificii la început, apoi, totul devine un mod de viață”.
Și revenind la pisică, anul trecut, la o săptămână după moartea cățelușei, m-am pricopsit și cu o mâță. Pe lângă cățelul pe care îl aveam de 7 ani la mine. Câinele pe care mi-l adusese de data asta, fiul meu: „Să-i facem baie și-l ducem la tata la curte, înapoi”, a spus el.
A doua zi: „Lasă-l până la sfîrșitul săptămânii că se joacă cu Nina, cățelușa”, a invocat fiul.
La sfârșitul săptămânii: „Mamă, e mic și au început ploile și ai văzut că e prost și nu se adăpostește. Să-l ținem la noi până la primăvară. Vezi bine cât e de cuminte, nu se mișcă de unde îl pui, parcă e de pluș.”
Am știut că nu va mai pleca de la noi. Dar, ce era să fac? Băiatul avea dreptate, îmi era milă și, cel mai grav, deja îl iubeam toți.
Iar pisica a făcut atâta gălăgie la ușa mea, că am riscat și am lăsat-o să intre în casă. Câinele a mirosit-o, ea pe el, apoi a fugit în locul unde obișnuia Nina să doarmă. Celălalt fiu a spus: „Las-o să stea la noi că e tare slabă și încă e pui.”
Mai zi ceva dacă mai poți!
E adevărat că un animal de companie este o cheltuială și o muncă în plus. Dar tot adevărat este că depind de noi, că lăsați pe străzi, sunt pândiți de tot felul de pericole.
Iar ochișorii lor care te privesc cu dragoste, giumbușlucurile pe care le fac, faptul că sunt veșnic cu urechile ciulite în așteptarea ta îți moaie inima.
Pe timpuri, omul avea animale pentru a-l sluji. Acum, că avem tehnologie și alte condiții de viață, ar trebui să le stârpim? Ne-am înmulțit și trăim în apartamente, nu e loc de curte pentru fiecare, dar e loc de milă și iubire în fiecare.
Pro și contra vor exista mereu, indiferent ce subiect am aborda. Însă trăim vremuri complicate, suntem mai nervoși, mai puși pe harță, mai divizați ca oricând. De aceea e bine să cântărim ce spunem. Cuvântul poate fi cuțitul care taie pâinea și adună oamenii la masă, dar și sabia care poate tăia calea dintre ei.
Iar ce uităm este că, greșind unul, pot suferi toți, pentru că avem obiceiul de a băga în aceeași oală totul, fără să discernem.
Dacă analizăm cuvintele acelui părinte, el are dreptate, nu trebuie pus nimic și nimeni înaintea dragostei pentru Dumnezeu. Dar Dumnezeu este în tot ce-i viu. O inimă blândă are milă și de om și de animal, iubește și una și alta. Dacă ar fi să alegem ceva, ar trebui să spunem: „Facă-se voia Ta, Doamne!”. Spunând și trăind în acest fel, nu cred că putem pune pisica mai presus de om ori omul mai presus de pisică. Dar luptăm pentru viață cu toate mijloacele care depind de noi. Pentru viața unui om ca și pentru viața unui biet animal.
Să nu judecăm, omul acela încă nu a fost în locul nostru, nu a trăit viața fiecăruia. Nu toți din tagma preoțească gândesc la fel. Dar e timp pentru toate. Fiecare la rândul lui. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, fredonăm des.
Să lăsăm loc dragostei care aduce și iertarea. Altfel, ne va fi și mai rău. Să nu ne-o căutăm, singuri, cu lumânarea!
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
