Singur? Bineînțeles că vorbesc uneori singură, și asta pentru că din când în când trebuie să mai și vorbesc singură, să am o discuție cu mine însămi și să aflu unele dintre gândurile ascunse ani de-a rândul… din perioada aceea neuitată a singurătății în doi. Pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite și cele mai frumoase impresii asupra nesingurătății, trebuie să mă opresc o clipă alături de singurătate, pe care îndrăznesc aici să o personific!, care mă însoțește totuși, cu voia sau fără voia mea, pretutindeni. Mereu este alături de mine și-mi atrage atenția să nu o uit… Singurătatea nu se lasă neobservată și-și cere toate drepturile, în fel și chip, ca să mă domine. Dar nu are nici-o șansă. Numai omul rău e singur. „Ești singur – spunea Tudor Mușatescu – numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic”, și are dreptate. Nu mi se potrivește mie. Am atâtea să-mi spun!… Singurătatea este pentru spirit aidoma unei diete pentru corp. Face bine, curăță gândurile, adâncurile sufletului.
Pentru cei mai mulți singurătatea este o sursă de suferință, de nefericire, iar pentru alții poate fi totuși un motiv de bucurie, un motiv de a avea timp să se descopere. Un motiv să descoperim în tihnă ce este mai frumos în noi, în jurul nostru, în liniște să ne umplem golul din sufletul nostru. Emil Cioran spunea atât de frumos: „Începi să știi ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor.” Altfel, singurătatea este un lux pentru cei care au puterea să o folosească în folosul lor și să o transforme în nesingurătate, căci „un artist este mereu singur – dacă este artist. Lucrul esențial de care are nevoie un artist este singurătatea”. (Henry Miller)… Și cât de profunde sunt gândurile lui Herman Hesse când scria: „Fiecare corp este singur. Sufletul niciodată”…
Cititul, cea mai bună atitudine pentru a ține la distanță singurătatea absolută. Și muzica ajută și cheamă în jurul nostru nesingurătatea, alungând singurătatea aceea copleșitoare, absolută… Și atunci când afirm așa ceva îmi reamintesc de momentele deosebite trăite cu un an în urmă, când pe 14 aprilie 2021 scriam pe pagina mea de Facebook: „Când scrii nu mai ești singur. Dar atunci când cele scrise sunt apărate și adunate între coperțile unei cărți singurătatea dispare. Te simți și tu ocrotită și însoțită pe drumul scrisului de oamenii care au înlesnit apariția cărții, adevărați prieteni de gând, de suflet… respect și recunoștință pentru neprețuitul ajutor în alungarea singurătății… Neprețuita nesingurătate dăruită mie de Pușa Roth, de Costin Tuchilă, de Rudy Roth… dar și de Nicoleta Savu, măiastra tipografă, și nu în ultimul rând cititorilor, care rămân fideli față de cele scrise și, implicit, față de autor, cărora le rămân mereu îndatorată… Adun aici toate aceste întârziate gânduri, în deosebite momente de liniște și nesingurătate… Vă mulțumesc!… Recitesc cu emoție aceste rânduri și totul de parcă s-ar fi întâmplat ieri, alaltăieri, atât îmi sunt de aproape. Recunosc că și cu ajutorul Decupajelor mele, nesingurătatea a alungat singurătatea, învăluindu-mă în mantia ei ocrotitoare. Nesingurătatea construiește cel mai puternic om, îmi spun, plină de încredere și-mi promit să rămân încă puțin sub mantia ei ocrotitoare…
Ne despărțim cu greu de oameni, de frica de a nu rămâne singuri, părăsiți, uitați, neiubiți. Și totuși uneori trebuie să o faci. Cartea vieții îți păstrează file albe, curate, unde să te oprești din goana vieții și să răsufli, să capeți noi puteri să îți revii, să afli oameni noi, prieteni adevărați. „Viața este o carte, iar noi o filă din ea”… Ai nevoie de asemenea file albe, adevărate popasuri de suflet, pajiști pline de liniște și tăcere.
Despărțirea de oamenii dragi, luați de o mână sfântă, dumnezeiască și plecați pentru totdeauna din viața ta, rămâne mereu în adâncul sufletului conviețuind cu ei într-o înaltă iubire veșnică. Și ei fac parte din nesingurătatea ta pentru tot restul vieții. Mai greu ne despărțim de lucruri pe care le adunăm cu atâta dragoste pe tot parcursul anilor dăruiți, lucruri adunate dimpreună cu amintirile ce le însoțesc. Rămân, mai apoi, crîmpeie de viață care ne apasă, care se agață de umerii obosiți, care se cuibăresc în neputința de a ne despărți de ele, din frica de a nu ne sfârși viața singuri, uitați, părăsiți. E trist cum ne lăsăm înconjurați, copleșiți, sufocați de toate aceste momente de viață adunate în lucruri, obiecte. E trist că nu avem curajul și nu ne adunăm puterea de a ne ușura de povara prăfuită a lucrurilor, obiectelor pe care le socotim apropiate, credincioase, fidele amintiri, în speranța sinceră că în ele ne regăsim, ne putem sprijini și putem alunga singurătatea. Nu este deloc așa! Mi-am dovedit-o de nenumărate ori și m-am convins că nu este așa. Din păcate. Dar speranța că alături de maldărul adunat cu grijă în jurul nostru găsim ocrotirea și așa alungăm neiubirea, este foarte puternică, aproape dominantă, copleșindu-ne, furându-ne libertatea de a acționa, de a ne debarasa de întreaga povară adunată peste ani. De la un timp încoace, încerc să-mi eliberez cât pot mai des pereții și spațiul în care locuiesc, și-mi rezerv bucuria ferestrelor deschise și a aerului desprăfuit din jurul meu. Este un act de curaj, desigur, și-mi aleg cu grijă puterile ca să duc totul la bun sfârșit. De fapt fac ceva bun pentru mine, dăruind, eliberându-mă la rândul meu.
Trăiesc cu o mare plăcere și bucurie în mijlocul naturii. Îmbrățișez copacii și respir pentru o clipă alături de ei. Mă reîntâlnesc în fiece primăvară cu ei și mă las legănată de ramurile lor abia înfrunzite ca într-un leagăn și mă bucur ca odinioară, în copilărie. Abia aștept să înflorească fiecare ramură și să mă reîntâlnesc cu petalele fragile ale fiecărei flori. Este o reîntâlnire abia așteptată, an de an, ca un ceremonial binecuvântat la care mă supun cu o mare bucurie, credință și neliniștită iubire. Sper ca așa sufletul să rămână mereu viu, tânăr, dornic de viață.
De fiecare dată, primăvara, în aprilie, mă despart cu o mare părere de rău de o floare minunată, pură, parfumată, care-mi umple privirea și nările în fiece iarnă. Curioasă despărțire, e drept, dar ea se petrece în fiece an, cu o regularitate totală. Este vorba despre „Seidelbast” (Daphne mezerum) sau „Kellerhals”, o plantă care înflorește în lunile reci de noiembrie, decembrie sau ianuarie, o „vorfrühlings Pflanze”, cum o numim noi aici, adică o plantă dinaintea primăverii. O iubesc tare mult și abia o aștept să-mi alunge singurătatea din timpul zilelor și nopților reci și gri de iarnă cu lumina forilor ei și cu parfumul pe care-l împrăștie în jur. Am norocul să mă întâlnesc cu ea de fiecare dată când ies afară, căci a crescut mare, aproape ca un copăcel, chiar lîngă gardul grădinii noastre. Am îndrăznit uneori chiar să-i frâng câteva crenguțe încărcate cu florile ei mici, roz, gingașe și să mi le aduc în casă, bucurându-mă de parfumul lor deosebit, puternic, ce-mi umplea încăperile apartamentului. Îi caut mereu chipul în acele zile triste ale iernii și îmi umplu sufletul cu bucuria ce mi-o dăruiește de fiecare dată. Dar în aprilie, discret, florile acelea minunate, de la un roz pur până la roșul purpur, se sting, cedând locul altor flori… magnoliilor, florilor de cireș, azaleelor, liliacului. Mă despart cu greu de ele, recunosc, dar este o altfel de despărțire. Ele nu mă părăsesc, nu mă lasă singură încredințându-mi darul bucuriei alături de alte flori. E drept, nu tot atât de delicate și de parfumate ca florile ei, dar mă consolez la gândul că ne vom reîntâlni peste câteva luni. Oricum, timpul trece atât de repede… și mă pregătesc încă de pe acum pentru reînflorirea și reîntâlnirea noastră. Acum este un copăcel cu ramuri firave, puțin înfrunzit și care mai târziu va avea și roade. Niște merișoare mici și periculoase, căci „Seidelbast”-ul meu este nu numai o plantă vindecătoare, ci și otrăvitoare….Deh! Totuși o iubesc…
Scriu aceste rânduri între două sărbători pascale … Am început să-mi port gândurile ce-mi însoțesc nesingurătatea încă de la Karfreitag-ul ce anunța Paștele catolic ce abia a trecut… și-acum mă aflu în Săptămâna mare, care adună sufletele credincioșilor ortodocși într-o pioasă întâmpinare a Paștelui… Le încredințez tiparului ca un semn de curată credință ce îmi înalță sufletul, alăturându-mă vouă. Gândul că ne vom reîntâlni în pragul sfintelor sărbători mă emoționează în mod deosebit… Credința ne unește, credința ne ridică sufletele, nelăsând loc singurătății să pătrundă printre gândurile îngândurate care ne copleșesc și ne înconjoară acum.
Doamne, abia aștept miezul nopții, noaptea Învierii, noaptea tuturor celor care mai cred în frumos, în bine, în nemoarte și iubire și să mă pot alătura glasurilor credincioșilor murmurând alături de ei: „Hristos a înviat din morți,/ Cu moartea pe moarte călcând/ Și celor din morminte/ Viață dăruindu-le…”
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
