Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a zecea (19 – 28 februarie 2020). Tema acestei ediții a fost: Simbolistica Mărțișorului.
Am amintiri sfinte și vechi, îmbrăcate în zăpezile iernilor topite pe drumuri, cu gerul zilelor și emoțiile împletite cu micuțele mărțișoare oferite de 1 martie. Am amintiri în alb și roșu rămase din tremurăturile degetelor, când nu reușeam să înfig boldul în stofa groasă a unui palton prăfuit de anii lui și de anii doamnei profesoare care îl purta. Închid ochii minții și retrăiesc în căldura sufletului meu acele pauze școlare, revăd holul și profesorii pe care azi nu-i mai am decât într-un colț al ființei care sunt acum.
Dezghețul venea târziu, pentru că primăvara nu era amestecată cu alte anotimpuri. Iarna era albă până pe la jumătatea lui martie. Umblam cu ghetele cumpărate de tata de la începutul zăpezilor, când ninsoarea venea dimineața, iar eu o așteptam zile întregi la fereastră după ce somnul îmi lua visele cu sine. Ghetele cumpărate erau și cu două numere mai mari, ”doar ca să-ți vină și iarna următoare!”, mă anunța mama, spunând că, dacă îmi iau două perechi de ciorapi, nu vor mai juca în picioare. Primul lucru încercat, cu o nouă pereche de cizme, era să văd dacă alunecă bine pe gheață. Mă întristam când nu alunecau, pentru că nu mai scoteam pe ochi și gură bucuria jocului din miezul iernilor copilăriei.
Martie însemna mult pentru copilul din mine, dar și pentru buzunarul tatei, din care trebuiau să iasă câteva bancnote de zece lei pentru mărțișoarele dăruite în ziua de 1 martie și pentru cadoul mamei de 8 martie, când într-o serbare dedicată ei, îi dăruiam ceea ce strângeam pentru ea. După multe rugăminți, tata îmi dădea douăzeci de lei pentru cadou, ceea ce cuprindea un dres, un parfum de lăcrămioare de 4,5 lei, o cremă de față Eva și un mărțișor, care trebuia să fie neapărat o floare.
Pregăteam acasă și prindeam pe hârtie mărțișoarele pentru profesoare. Pentru cea mai severă îl alegeam pe cel mai frumos, de parcă frumusețea lui avea de-a face cu severitatea ei de la orele de curs. Și cea mai rea cu noi la clasă era profesoara de limba română. Ea merita, după gândirea mea de copil, mărțișorul cel mai frumos. Atunci primeam un zâmbet sigur, în rest tovarășa era rea cu toți elevii. Gândeam că cele două fire colorate de care atârna un simbol al primăverii o vor înduioșa, când mă va scoate la tablă pentru o analiză gramaticală pe un text dat. Dar nu se întâmpla asta! Lecțiile erau lecții, cu tremur de inimă și teama de a nu greși.
Pauza nu era prea lungă, doar de câteva minute și pe bancă stătea cuminte, îmbrăcat în arnici împletit alb cu roșu, mărțișorul pregătit pentru tovarășa de română. Era aproape de vârsta pensionării, cadru didactic bun, profesor cunoscut și apreciat. Dar fără zâmbete prea multe! Cine știe? Poate așa era felul ei, ori poate că viața ei nu-i era tocmai fericită, așa încât să ne fericească și pe noi din bunătate dăruită. Aud soneria! Din prima bancă, unde stăteam așteptam să aud ușa deschizându-se, pentru că liniștea deja stătea printre noi, pregătită pentru ora ce urma să o avem. Colegii stăteau cu toate câte aveau nevoie pe bănci, de la carte, la caiet maculator și de teme, creion, cu care scriam pe maculator. Nu aveam voie să scriem cu pixul, pentru că ne stricam scrisul, ci doar cu stiloul. Așa era atunci! Reguli peste reguli ne-au format viața, ordinea ne-a făcut să devenim atenți la noi și la ceilalți de lângă noi, încă din copilărie.
– Bunăăă ziuaaaa!
– Stați jos! Jos, am zis! a răspuns glasul sever la salutul nostru.
Catalogul s-a izbit de catedră, ochii mei de tovarășa profesoară îmbrăcată în același palton bleumarin cu care o știam și eu, dar și sora și fratele meu mai mari de ani de zile. Dar oamenii erau simpli pe atunci și la haine și în viață, fără să conteze profesia pe care o ai. Era mult mai important să fii om, decât ca în haine frumoase și scumpe să stea un om nepregătit profesional. Mintea conta! Din banca mea o priveam pe tovarășa profesoară, care își scotea ochelarii din geantă. Mâinile căutau o batistă, ochii umblau printre noi, copiii de clasa a cincea, să ne recunoască starea și elanul din acea zi, poate. Ochiul format și devenit înțelept în urma experienței adunate la catedră cu atâtea generații de elevi, parcă privea în acea zi mai blând spre noi.
Ochelarii cu ramă aurie s-au așezat pe vârful nasului, mâinile simple, murdare de cretă cu care au scris alte table în acea zi, la alte ore, deschideau catalogul.
– Cine lipsește azi?
Elevul de serviciu pe clasă s-a ridicat și a spus că nu lipsește nimeni. Eram toți! Toți cu mânuțele ce țineau ațe împletite din roșu și alb, prin care să ne arătăm recunoștința și respectul, atenția și buna creștere față de cei care trudeau pentru noi sau pentru cei pe care îi îndrăgeam.
Mi-am luat inima în dinți și am desprins de pe hârtia de pe bancă boldul care ținea mărțișorul, îngrijorat și el odată cu mine. Era primul mărțișor pe care i-l dăruiam! M-am apropiat, deschizând drumul și altor copii care nu îndrăzneau să vină spre catedră. În piept inima mea se zbătea de emoțiile copilăriei, în urechi își construise o tobă mică și bătea ca să se facă simțită. S-a ridicat de pe scaun și a întins brațele spre mine, mi-a luat obrajii îmbujorați între palme și m-a sărutat, mulțumindu-mi pe numele de familie. Pentru profesori, elevii foarte rar aveau prenume. Și noi, și ei, și zidurile școlii erau pline de reguli ce obligatoriu trebuiau respectate. La ora de limba română panglica albă de pe cap trebuia să strângă părul într-un fel de cumințenie, unghii tăiate să arate mâinile curate și îngrijite sau uniforma școlară să-ți arate calitatea și rostul de la vârsta învățării. Așa ne-am format! Ne-am strecurat printre reguli și am devenit oamenii de azi, noi, cei din generațiile de atunci.
Mărțișorul nu se dădea plecat din mâna mea, pentru că nu mai știam unde să-l prind pe paltonul tovarășei profesoare. Pieptul era plin de alb și roșu, umerii, reverul, în stânga și în dreapta… Mărțișoarele coborau să îmbrace în culorile lor întreaga haină. Cu greu am găsit un loc, l-am prins, lăsându-l acolo odată cu emoțiile mele. Au urmat și alți elevi, care au continuat să îmbrace pieptul cu floricele, coșari, trifoi sau alte elemente ce erau simboluri de sute de ani, potrivit legendelor.
– Ia stați jos cu toții, faceți liniște, nu mai murmurați! Cine știe ce reprezintă mărțișorul pe care voi îl dăruiți la 1 martie?
Liniștea necunoașterii era mai adâncă decât cea impusă. Aș fi vrut să știu, dar nu aveam de unde. Mama îmi spusese doar că trebuie să dăruiesc, pentru că așa e mereu la 1 martie.
– Nu știe nimeni? Haideți să vă spun eu, Legenda Mărțișorului, și să nu uitați ce simbolizează firele acestea împletite, alb cu roșu, iarnă și vară, puritate și dragoste într-un șnur. A urmat ora poveștilor, fără gramatica de la tablă, fără tras de păr sau cearta pentru temele nefăcute, dar nu era cazul meu. Vedeam pe Baba Dochia urcând muntele în căutarea primăverii, cojoacele iernii aruncate de pe ea și iarna venită după atâta alergare, cu ninsori și ger înghețând baba și oile sale. Mi-a rămas în minte că din lâna toarsă de Baba Dochia când stătea cu oile, ea a înșirat pe un fir un bănuț găsit prin pădure, și că de atunci s-a păstrat Mărțișorul, simbol al primăverii, al renașterii de după iarna grea.
Povestea se terminase, noi eram vrăjiți de poveste. Mâinile țineau capetele noastre pline de alte idei și informații, de gânduri și de bucuria că ora trecuse cu bine.
Când s-a ridicat de pe scaun să plece din clasă, pentru că sunase clopoțelul pentru pauza ce urma, pieptul plin de mărțișoare semăna cu cel al unui general decorat pentru merite militare.
Noi, copiii, urma să decorăm an de an același palton al profesoarei care avea să ne învețe limba română ani la rând.
Am amintiri cuminți, păstrate cu rost și acum, amestecate cu împletiturile din firele albe și roșii, ale reînnoirii sufletești în fiecare an, pentru a fi mai buni, învățând lecția generozității și a împlinirii între atâtea anotimpuri care au urmat până azi.
Comuna Ghidigeni, județul Galați
Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!
Vezi și: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!
Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine
Pagina de facebook Diaspora culturală românească
