”Simbolistica Mărțișorului” de Corneliu Ion

239
martisor concurs leviathan

logo rubrica concurs cu premii descoperă scriitorul din tineText premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a zecea  (19 – 28 februarie 2020). Tema acestei ediții a fost: Simbolistica Mărțișorului.

De când mă știu, pentru mine fiecare anotimp a avut parfumul lui, înlănțuirea lor fiind precum o roată care parcurge o distanță infinită, sau precum o horă bătrânească, fără început și fără sfârșit, învârtită din timpuri străvechi, în care oricine se poate prinde în joc, în orice moment.

Privind cu luare-aminte, copil fiind, am observat că întotdeauna apariția fiecărui anotimp este   precedată de anumite fenomene naturale, mereu împletite cu tradiții și obiceiuri, la fel de vechi precum horele noastre populare.

Corneliu Ion
Corneliu Ion

După ce mă ghiftuiam toată iarna cu jocurile copilăriei, prin zăpadă și frig – și ce ierni erau altădată – pândeam cu nesaț primele semne de primăvară. Chiar dacă iarna încă își purta cu semeție hlamida ei albă, când zăream ițiți primii ghiocei pe insulițele de pământ reavăn, apărute cu timiditate, pe ici, pe colo, știam că venise timpul să fac lista cu persoanele cărora urma să le dăruiesc un mărțișor și un buchețel de ghiocei. În plus, știam că vremea se va încălzi, că primăvara, cu setea ei de viață, reînnoire și speranță, va fi din nou stăpâna firii.

Așa am rămas până astăzi, după trecerea atâtor ani. Spre sfârșitul fiecărei ierni, mă uit cu aceeași bucurie și speranță la fiecare peticel de pământ apărut din zăpadă, pe care s-au semețit gingașii clopoței albi, în vârful delicatelor mlădițe verzi. Și, ca într-un ritual, asociez aceste plăntuțe cu lista mea de mărțișoare, cu bucuria de a le dărui și cu speranța de mai bine renăscută.

M-am născut și am copilărit într-o zonă în care mărțișorul se dăruiește doar fetelor și femeilor și abia ceva mai târziu, când am primit un mărțișor de la o colegă venită din Moldova, m-am gândit să citesc despre acest obicei al ”mărțișorului” și despre semnificațiile sale. Erau vremuri în care informarea personală presupunea căutarea surselor și un oarecare timp pentru citire și formare a unei opinii personale.

Vrând-nevrând, gândindu-mă la primele mele reprezentări despre Mărțișor, mă reîntorc cu nostalgie și bucurie la anii copilăriei mele, care deși nu a fost lipsită de griji și perioade mai grele, totuși a fost o copilărie frumoasă și decentă, părinții mei străduindu-se din răsputeri să nu-mi lipsească nimic, pentru a nu-mi amputa această frumoasă etapă din viața fiecărui om.

Ca toți copiii, știam și eu de la mama legenda Babei Dochia, cu ale sale nelipsite 12 cojoace și cu  nora ei, soția lui Dragobete, pe care o oropsise, trimițând-o într-o zi geroasă să spele la râu un ghem de lână neagră, poruncindu-i să nu se întoarcă acasă până nu îl face alb. Văzând că fata a reușit, Baba Dochia s-a dus pe munte să verifice spusele norei, luând cu ea și oile. Torcând lâna oilor pe drum, ea a împletit primul șnur de mărțișor, de care a atârnat o para veche pe care o găsise și de atunci așa s-a păstrat obiceiul.

Mărindu-mă, am intrat în clasa întâi și învățând să citesc, una dintre primele poezii pe care le-am memorat și care, de altfel, îmi revine în minte la fiecare început de primăvară, este atât de cunoscutul acrostih: Martie, martie, mărțișor, /Ai dat drumul la izvor /Risipind și nori și ceață. / Tu trezești din nou la viață /Iarbă, gâze, flori, albine, /Eu de aceea țin la tine”.

Sunt foarte multe legende despre acest vechi obicei, una mai frumoasă ca alta, dar indiferent care dintre ele ar fi mai frumoasă și mai veche, indiferent dacă acest obicei este unul specific poporului nostru sau are un areal mult mai mare, incluzând și alte culturi naționale, un adevăr este incontestabil: înțelepciunea populară este principala motivație a acestor legende.

Necesitățile vieții de zi cu zi i-a determinat pe oameni să privească cu luare-aminte natura, să stabilească cele mai propice perioade în care trebuiau să facă anumite munci, specifice fiecărui anotimp și să rețină, cu ajutorul tradițiilor populare, toate aceste perioade. Și cum se puteau reține mai ușor și pe arii extinse aceste informații utile, decât identificându-le cu legende frumoase, mai ușor de reținut și mai ușor de povestit oral, comparativ cu niște date anoste, consemnate prin cine știe ce cancelarii, la care puțini ar fi avut acces? Pentru un popor de agricultori și crescători de vite, primăvara este, fără îndoială, anotimpul în care toată această minune, viața, se regenerează iar și iar, natura în sine își recapătă vigoarea, fără a nu uita nimic din existența anterioară.

Se crede că în vechime mărțișorul era un talisman care te ferea de rele, fiind purtat de obicei de cei mai slabi fizic, femeile și copiii. Cu timpul, el a ajuns să fie considerat un simbol al reînnoirii continue a naturii dar și a timpului, a speranței în mai bine, dăruindu-se celor dragi pentru a le aduce noroc și belșug.

Poetul George Coşbuc, acest ”…suflet din sufletul neamului meu”, afirma că ”mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”. Și continua: ”scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm o cruce sau chipul lui Hristos în sân”.

Și ce perioadă era cea mai potrivită, pentru a face publice aceste frumoase sentimente pentru cei dragi? Bineînțeles, primăvara, când căldura binefăcătoare a Soarelui trezește iar și iar pofta de viață, când iarba înverzește pretutindeni, iar florile multicolore împodobesc câmpurile și pădurile, când păsărelele ciripesc gureșe, reclădindu-și cuiburile, când animalele aduc pe lume o nouă serie de pui. Toate aceste minuni au fost îngemănate într-o singură simbolistică: marț sau mărțișor, vechea denumire populară a lunii martie.

”Mici minuni aduse-n dar. /Prinse-n șnurul împletit /Sunt gata de oferit. /Bucurie și noroc /Aduc tuturor, pe loc.” (Emilia Plugaru, Luna Martie).

Din bătrâni, mărțișorul se purta în piept și era format dintr-un șnur împletit din fire de lână albe și roșii, de care se atârnau bănuți din aur sau argint sau alte mici podoabe care simbolizau norocul. Nu de puține ori însă femeile și copii purtau doar șnurul simplu, legat la încheietura mâinii.

Dacă pentru micile podoabe interpretarea simbolurilor era mai simplă, în funcție de podoaba aleasă, pentru șnurul bicolor interpretările sunt mult mai diversificate. Astfel, în credința populară sunt cunoscute mai multe interpretări ale celor două culori: albul zăpezilor este împletit cu roșul sângelui vărsat de voinic în lupta sa cu zmeul, pentru a elibera Soarele ținut prizonier pe Pământ, sub chipul unei prea frumoase fete; sau lupta dintre iarnă și primăvară, albul reprezentând zăpada și roșul reprezentând primăvara; sau o altă variantă a legendei în care voinicul se luptă cu zmeul, roșul reprezentând sângele căzut din răni, iar albul reprezentând cupolele albe ale ghioceilor, crescuți acolo unde stropii de sânge au atins zăpada.

De asemenea, mărțișorul este perceput și ca lupta permanentă dintre contrarii: iarnă contra vară, război contra viață (maternitate), bine contra rău, lumină contra întuneric.

Mie însă, întotdeauna mi-a plăcut să văd în mărțișor încă o dovadă a înțelepciunii populare. Pentru mine, șnurul a fost creat de cineva într-un moment de inspirație genială, albul simbolizând prosperitatea viitoare care va fi adusă de bogăția zăpezilor, iar roșul reprezintă fecunditatea,  fertilitatea, oferite de sângele matern, capabil să conceapă și să întrețină viața, așa cum a orânduit Bunul Dumnezeu.

În funcție de zone și obiceiuri, mărțișoarele se purtau toată luna martie sau până la anumite sărbători de primăvară, sau până când înfloreau pomii fructiferi, sau până începeau să vină păsările călătoare. În funcție de situație, la terminarea perioadei, mărțișoarele se atârnau pe crengile înflorite sau erau aruncate în direcția din care veneau păsările călătoare, în timp ce se rostea ”Ia-mi negretele și dă-mi albetele …”

În Dobrogea, mărțișoarele se purtau până la sosirea cocorilor și atunci erau aruncate în sus, pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.

Mărțișorul era purtat cu solemnitate și chiar cu demnitate de către membrii societății tradiționale românești, oamenii încercând să evite comportamentul necivilizat în toată această perioadă.

Tradiția mărțișorului s-a păstrat până în zilele noastre, dar mult diluată și aproape lipsită de sensibilitatea de altădată, locul acesteia fiind luat de dorința mercantilă de câștig material.

Mangalia

Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!

Vezi și: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!

Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine

Pagina de facebook Diaspora culturală românească

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.